În mintea mea, trăiesc o veșnică vârstă de 20 de ani. Nu-mi doresc mai mult decât îmi doream atunci. Într-un fel, am mai puțin. În felul în care contează. Mai mult? Mai mult decât atunci? Depinde cine mă citește. Cine mă judecă. Cine mă pune în balanță și ce e pe talerul celălalt. Fiecare tinde să compare cu ce crede el important. Nu cu ce cred eu.
În mintea mea sunt orizonturi întregi. Unul singur n-ar fi de ajuns. Și-s frânturi care se îmbină, și fiecare bucată e strâns legată de cealaltă, și fiecare e o amintire.
Știi, când treci pe lângă un anumit loc, și-ți aduci instantaneu aminte de ceva ce te-a făcut să zâmbești atunci, acolo? Ori de câte ori ai trece, același flash. Chit că treci zilnic. Zâmbești ca atunci și-apoi devine-un semizâmbet pentru că, oricât de mult ai vrea, momentul ăla nu se mai întoarce. N-o să mai fie niciodată. N-o să mai zâmbești niciodată cu zâmbet întreg.
|
