| |
|
|
| |
|
|
|
Recent Copies
„Criminalistica este o ştiinţă de dată relativ recentă. Diferitele metode sau practici folosite în activitatea organelor de urmărire penală la descoperirea, ridicarea şi examinarea urmelor infracţiunilor, precum şi metodele folosite de experţi în diferite ramuri de activitate ştiinţifică au fost întrunite într-o singură disciplină abia în a doua jumătate a secolului XIX, stabilindu-se metode proprii de cercetare şi de delimitare precisă a obiectului.”
Criminalistica are un rol deosebit în asigurarea bunei pregătiri profesionale a tuturor acelora care urmează să îşi desfăşoare activitatea în domeniul juridic, deoarece ea porneşte de la datele pe care le furnizează diferite ştiinţe şi de la experienţa generalizată a organelor de urmărire penală, stabilind metodele şi mijloacele cele mai perfecţionate pentru prevenirea infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi aflarea adevărului.
Fiind considerată o adevărată „ştiinţă contra crimei”, criminalistica deţine o structură complexă alcătuită din trei ramuri distincte, dar strâns legate: tehnica criminalistică (ce reuneşte totalitatea metodelor tehnico-ştiinţifice de descoperire, fixare, ridicare şi examinare de laborator a urmelor interesând fapta şi făptuitorul), tactica criminalistică (ce formulează regulile de organizare şi desfăşurare a activităţii organelor de urmărire penală şi de judecată) şi metodologia criminalistică ( ce recomandă mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor, în funcţie de natura acestora).
Prin sarcinile specifice care-i revin criminalisticii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii, în întregul sistem probator din ţara noastră, ea îşi aduce o contribuţie esenţială la realizarea acestor deziderate. Aşadar, criminalistica, asigură conţinutul ştiinţific al activităţii de investigaţie, cercetare şi expertiză criminalistică , la nivelul ştiinţei şi tehnicii cele mai avansate, precum şi la îndeplinirea cu competenţă a sarcinilor ce revin tuturor acelora aflaţi în prima linie de luptă împotriva infracţionalităţii.
Raportată la trăsăturile ştiinţei contemporane, criminalistică se impune ca ştiinţă actuală, modernă, adânc ancorată în realităţile sociale. În 1972, profesorul Camil Suciu afirma despre criminalistă: „Ea constituie o punte de legătură între ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice, prin intermediul metodele celei dintâi găsindu-şi aplicare în procesul judiciar.” În acest context, ivirea unor discipline intermediare ca, fizica judiciară, medicina judiciară, psihologia judiciară, biocriminalistica, trebuie înţeleasă ca o consecinţă extrem de favorabilă în planul ocrotirii unor valori ca adevărul şi dreptatea
Ca ştiinţă de sine statătoare criminalistica presupune elaborarea şi aplicarea metodelor şi mijloacelor specifice de prevenire a comiterii de infracţiuni, totodată aceasta, elaborează şi aplică în practică metodele şi mijloacele ştiinţifice şi tehnice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă.
Criminalistica elaborează şi aplică metodele şi mijloacele tehnico ştiinţifice de ordin tactic prin care se asigură efectuarea organizată, operativă şi oportună a activităţilor de urmărire penală, precum şi metodele specifice de cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni cu respectarea strictă a tuturor normelor legale.
Sistemul criminalisticii cuprinde trei elemente definitorii şi anume : tehnica, tactica şi metodica criminalistică, fiecare având sarcinile o motivaţie individuală precum şi o serie de sarcini specifice.
Tehnica criminalistică, studiază, elaborează şi aplică metodele şi mijloacele ştiinţifice specifice pentru descoperirea fixarea, ridicarea, conservarea şi examinarea urmelor infracţiunilor, efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice.
Din cadrul tehnicii criminalistice fac parte: fotografia şi filmul judiciar, traseologia judiciară, balistica judiciară, dactiloscopia, grafoscopia, examenul tehnic al actelor şi documentelor, portretul vorbit ( şi robot).
Tactica criminalistică, cuprinde un ansamblu de norme şi reguli bazate pe date ştiinţifice şi pe respectarea strictă a legii, rezultate îndeosebi din experienţa generalizată a organelor judiciare care se aplică la: cercetarea locului faptei, elaborarea versiunilor de lucru, prezentarea pentru recunoaştere, percheziţie, confruntare, reconstituire, ascultarea învinuitului ( inculpatului), a martorului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi altele.
Metodica criminalistică, se ocupă cu particularităţile cercetării diferitelor genuri de infracţiuni în strictă concordanţă cu legea şi ţinând seama de regulile generale elaborate de tehnica şi tactica criminalistică.
Metodele criminalistice au în vedere, în primul rând abordarea obiectivă a oricărei probleme care apare cu ocazia descoperirii şi cercetării infracţiunilor şi să fie luate în considerare raporturile şi legăturile care care sunt determinate, cu toate contradicţiile care apar.
Aceste metode le putem împărţii în :
metode generale, care se folosesc şi de către alte ştiinţe (observare, comparare, măsurare etc. ) şi pe care le foloseşte şi criminalistica
metode speciale, sunt cele elaborate de ştiinţa criminalisticii şi care se folosesc numai de către aceasta în atingerea scopului specific, rezolvării sarcinilor acestei ştiinţe (metoda jaloanelor gradate, metoda portretului vorbit, metoda povestirii libere, metoda riglei gradate, metode de examinare microscopică, metoda de analiză spectrală, metode cromatografice, metoda electrolizei etc. )
Dintre metodele specifice folosite de criminalistică amintesc: examinarea comparativă, stabilirea apartenenţei de gen, crearea modelelor experimentale, organizarea şi folosirea cartotecilor, elaborarea şi verificarea versiunilor de lucru.
Deşi este o ştiinţă de sine statătoare criminalistica presupune o serie de legături şi cu alte domenii sau ştiinţe, legătura aceasta presupunând o apreciere reală şi obiectivă a acelor elemente ce pot fi preluate de criminalistică sau folosite din criminalistică.
Astfel există o strânsă legătură între criminalistică şi dreptul procesual penal care constă în faptul că finalitatea activităţii criminalistice slujeşte realizării scopului procesual penal. Normele de procedură penală nu se aplică decât la fapte reale, concrete iar sarcina descoperirii şi stabilirii acestora revine criminalisticii.
Legătura criminalisticii ca ştiinţă cu dreptul penal rezidă din simplul fapt că, criminalistica este un mijloc de realizare a politicii penale a statului .
Referitor la legătura criminalisticii cu criminologia, trebuie spus că, criminalistica furnizează date preţioase rezultate din activităţile criminalistice privind cercetarea infracţiunilor şi studiază la rândul său cauzele determinante şi condiţiile favorizante ale săvârşirii faptelor antisociale în scopul stabilirii de metode şi procedee specifice de lucru şi al prevenirii în viitor a unor fapte asemănătoare.
Criminalistica este într-o legătură strânsă şi cu chimia, aceasta constă în adaptarea a mai multor metode şi mijloace tehnice folosite în chimie, îndeosebi pentru analiza microurmelor descoperite la locul faptei.
Legătura fizicii cu criminalistica constă în aceea că sau preluat mai multe metode şi mijloace tehnice specifice fizicii în munca de criminalistică , de tehnică criminalistică în principal, de la lupa de mână până la cele mai complicate aparate optice .
O strânsă legătură există între criminalistică şi biologie, deoarece aceasta furnizează criminalistului o serie de date foarte valoroase, pe baza examinărilor urmelor de natură organică care se întâlnesc în câmpul infracţiunii.
Medicina legală este o ştiinţă care îşi defineşte legăturile cu criminalistica prin aceea că o mare parte din activităţiile de investigare se fac în comun de către medicul legist şi specialistul ori expertul criminalist.
Psihologia şi psihiatria judiciară, se leagă inevitabil de ştiinţa criminalisticii prin laturile ei comune, de studiere a omului, a legităţii proceselor şi însuşirilor psihice ale persoanelor, respectiv, de studiu a efectelor bolilor psihice asupra comportamentului uman şi implicit, descoperirea influenţelor ce pot determina comportamente deviante – infractoare, cu efecte directe asupra mediului în care se desfăşoară activitatea infracţională.
În ultima perioadă, consecventă faptului de a prelua cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, criminalistica s-a apropiat tot mai mult de domeniul informaticii, iar strânsa legătură dintre aceste două ştiinţe este dată de aplicaţiile criminalisticii clasice care au fost transferate analizei calculatoarelor. Cel mai elocvent exemplu este sistemul de identificare a persoanelor după desenele papilare care este executat de un sistem informaţional complex bazat pe tehnica de calcul de ultimă generaţie. Tot în acest domeniu trebuie amintit şi fixarea diferitelor activităţi criminalistice cu ajutorul camerelor foto digitale, aceste aparate pătrunzând aproape 100% în munca curentă a criminaliştilor
|
Delincvenţa juvenilă, este componentă a
criminalităţii, o parte a acesteia cu identitate proprie, conferită de categoria
de indivizi la care se referă. Această identitate proprie este reflectată şi de
caracterul sinuos al acestui fenomen, care nu se suprapune pe evoluţia, pe
creşterile şi descreşterile înregistrate de fenomenul infracţional în general.
Acest aspect este reliefat şi de faptul că, criminalitatea în rândul
minorilor are multe cauze diferite de cele ale criminalităţii
adulţilor.Delincvenţa juvenilă este un fenomen de devianţă, manifestat prin
incapacitatea unor minori şi tineri de a se adapta la normele de conduită din
societate, incapacitate datorată unor cauze de ordin bio – psiho – social.
Delincvenţa juvenilă în ţara
noastră.
Deşi nu atinge nivelul şi formele grave ale
acestui fenomen în ţările capitaliste avansate delincvenţa juvenilă se manifestă
şi în ţara noastră, constituind un motiv de îngrijorare pentru întreaga noastră
societate. În ţara noastră, există unii tineri şi minori care participă destul
de activ la săvârşirea unor fapte penale. Ei participă şi şăvârşesc îndeosebi
infracţiunea de furt şi cele de vagabondaj şi cerşetorie. Într-un număr destul
de mare de cazuri, violuri, vătămări corporale, iar într-un număr mic, săvârşesc
infracţiuni de lovituri cauzatoare de moarte, omor şi tentativă de
omor.Specificul judeţului Timiş, din punct de vedere infracţional a generat o
aprofundare a studierii cauzelor care au generat delincvenţa juvenilă.Analizând
acest fenomen, pe genuri de infracţiuni s-au desprins următoarele:
Cauze specifice :
- creşterea după 1989, a situaţiilor de abandon
şcolar a unor elevi cunoscuţi cu comportament deviant sau preocupări
antisociale, lipsa unei activităţi utile ;
- lipsa de supraveghere permanentă de către
părinţi, supraveghetori, tutori şi în special a celor “problemă”
- familiile dezorganizate din rândul cărora
provin unii minori infractori ai căror părinţi sunt cunoscuţi cu antecedente
penale ;
- discontinuitatea în educaţie a minorilor de
către şcoală, unităţi de ocrotire ( case de copii, şcoli de reeducare, şcoli
speciale ) alte instituţii cu atribuţii în acest sens ;
- necunoaşterea din timp a anturajului, a
locurilor şi mediilor frecventate de minori ;
- lipsa unei legături permanente între familie şi
şcoală;
- influenţa unor infractori majori aflaţi în
anturajul minorilor prin determinarea acestora de a comite fapte antisociale
;
- consumul de către unii minori de substanţe
halucinogene şi alcool pentru creşterea unei stări euforice.
Cauze generale :
- modificările esenţiale intervenite în viaţa
economică, socială, culturală, administrativă şi juridică şi dificultăţile de
adaptare a unor persoane la acestea.
- structurile şi mecanismele controlului social,
specifice statului de drept care nu sunt în totalitate constituite şi nu
funcţionează la parametrii doriţi.
- influenţele externe prin activitatea
infracţională desfăşurată în România de cetăţenii străini.
- menţinerea, păstrarea anumitor structuri cu
disfuncţionalitate în educaţia cetăţenilor.
- situaţia venitului naţional şi a celui
individual.
- efectele produse de criza economică cu urmări
nefaste asupra vieţii materiale şi spirituale a cetăţenilor.
- apariţia pe piaţă a unor produse, bunuri şi
obiecte de valoare şi tentaţia unor persoane de a intra în posesia lor.
- apariţia şi creşterea numărului locurilor unde
sunt amplasate jocuri distractive şi de noroc.
Principala cauză a apariţiei atitudinilor
antisociale o constituie influenţa mediului social şi proceselor psihice la
nivelul conştiinţei individului.Luarea hotărâri infracţionale este rezultatul
proceselor psihice care au loc pe planul conştiinţei. Un rol important îl au şi
împrejurările concrete de viaţă ale individului. În acest context actul
infracţional nu trebuie examinat ca o simplă reacţie la factorii externi ,
deoarece situaţia concretă de viaţă dă naştere prin ea însăşi la un act de
voinţă, ci numai când se corelează cu personalitatea unui individ, când trece
prin interesele, obiceiurile, mentalităţile, particularităţile psihice ale
individualităţii sale.Deci, pentru a găsi cauzele şi condiţiile care favorizează
delincvenţa juvenilă, trebuie să pornim de la analiza structurii interne
ale individului şi a factorilor externi, care pot fi cauze ale acestui fenomen
negativ sau condiţii care influenţează şi alimentează manifestările de acest
gen.
Personalitatea copilului
începe să se contureze după vârsta de 2 ani, vârstă la care copilul începe să
perceapă şi să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. Familia este prima
care trebuie să vegheze la formarea şi modelarea personalităţii copilului.În
perioada adolescenţei, continuă în ritm alert procesul de desăvârşire a
personalităţii individului. Apar aşa numitele ” crize ” ale adolescenţei, care
apar şi în raport cu situaţia familiei, cu societatea în care trăieşte
adolescentul.În această perioadă în care a crescut capacitatea de abstractizare
şi sinteză, când copilul devine puternic, capabil de eforturi mari, colectivul
în care învaţă, grupul de prieteni îşi pune amprenta pe formarea personalităţii.
Tot acum gândirea lui, păstrează o doză mare de subiectivism, în această
privinţă exemplul de obiectivitate al părinţilor şi profesorilor fiind foarte
important.Toate frământările adolescenţei duc la cristalizarea personalităţii,
la formarea unui ideal de viaţă şi al unui sistem de valori care nu se schimbă
ulterior.În cazul în care copilul creşte şi se dezvoltă în condiţii nesănătoase,
într-o familie dezbinată, când influenţat negativ de colegi, de prieteni, etc.,
personalitateea poate deveni aceea a unui infractor.Personalitatea infractorului
minor, este rezultatul unei îmbinări neizbutite, a tuturor factorilor care
concură la formarea personalităţii umane, îmbinare care dă naştere unei
personalităţi temporar imperfecte care îmbină greutăţi de diferite grade în
procesul de adaptare la cerinţele vieţii în societate.
Tulburările de comportament,
reprezintă una din cauzele de natură bio – psihică ale delincvenţei
juvenile.Aceste tulburări comportamentale se pot manifesta prin comportamente
suicidare, fugile, comportamentale agresive şi delincvenţa juvenilă a
toxicomanilor. Delincvenţa juvenilă este determinată de imaturitatea afectivă,
intelectul liniar, dezvoltarea dizarmonică a personalităţii. Comportamentul
antisocial, la adulţi, este anunţat de aceste tulburări comportameentale la
copil, care pot lua şi forma încăpăţânării, întârzierilor acasă, agresiune
fizică, impulsivitate.
Fuga şi vagabondajul
reprezintă alte două tulburări de comportamente grave, care se asociază, de
regulă, cu abandonarea şcolii şi cu alte tulburări de comportament. Fuga nu
reprezintă o infracţiune dar este un început de comportament delincvent.
Vagabondajul este o formă de fugă organizată, determinată de o insatisfacţie
faţă de mediul natural. Victime ale vagabondajului sunt adesea copiii crescuţi
în orfelinate unde regimul de viaţă este sever. În general, sunt înclinaţi spre
vagabondaj copiii cu o personalitate dezarmonică, cei care au suferit unele
modificări psihice în urma leziunilor şi infecţiilor cerebrale şi copiii
schizofrenici. La adolescenţi vagabondajul se datorează, spiritului de aventură
al unor minori care se asociază în grupuri sub conducerea unei personalităţi
psihopate ce determină la manifestări antisociale.De obicei, fuga se
caracterizează prin bruscheţe şi adesea ea poate fi primul semn de inadaptare.
Dintre factorii care duc la acest fenomen, ar putea fi menţionaţi : spiritul de
revoltă, dorinţa de independenţă, plictiseala, spiritul de aventură, căutarea
fericirii în ideal, în mistic. Pentru autorul francez menţionat mai sus,
vagabondajul adolescent este un ” simbol ” al izolării într-un univers
dezumanizat din punct de vedere al universului familial.
Bolile psihice.Dacă
tulburările de comportament nu înseamnă neapărat boală psihică şi ar putea în
anumite condiţii să nu ducă la delincvenţă, tulburările patologice de
personalitate se manifestă în copilărie prin manifestări delincvente. Asfel,
personalitatea structurală dizarmonic de tip antisocial, se manifestă în
copilărie prin chiulul repetat, purtare necorespunzătoare, minciuna persistentă,
furturi, vagabondaj, vandalism. Aceste tulburări reprezintă o cauză de natură
strict psihică.Tot în această grupă de cauze intră debilităţile mintale,
organice, sau întârzierile în dezvoltarea intelectuală.Etiomlogic,
comportamentul delincvent juvenil, recunoaşte şi stări sechelare de limită, după
leziunile cerebrale, traumatismele obstreticale sau meningo – encefalopatice din
copilărie. Aceasta explică comporamentul aberant prin modificările consecutive
mintale, sindromurile epileptice sau tulburări de caracter.
Infirmităţile şi bolile
somatice. Este vorba despre deficienţe de ordin psihic,
infirmităţi care determină la individ un sentiment de inferioritate şi de aici
ura împotriva celor sănătoşi, agresivitatea şi uneori comportament delincvent.
Un copil handicapat fizic, poate deveni egoist, datorită infirmităţii sale.
Totul depinde de mediul social în care trăieşte, pentru că, dacă nu sunt priviţi
cu dispreţ, dacă nu sunt marginalizaţi de ceilalţi, ei se pot integra psihic în
colectivitate.Dintre bolile psiho – somatice aş aminti anorexia mintală, care se
caracterizează prin alimentaţie precară, urmată de toate consecinţele
metabolice.Are ca simptome : depresie, anxietate, stare de tensiune, ostilitate,
atitudine disperată, ură. Obezitatea este o altă boală somatică ce
însoţeşte pe plan psihic complexul de inferioritate, cu toate consecinţele
negative, pe care le poate avea pentru un copil cu psihic labil şi de care nu se
ocupă nimeni pentru a-i înlătura acest complex.
Vârsta.Unii autori
consideră că există o strânsă relaţie între vârstă şi comiterea unor fapte
antisociale. Asfel, s-a constatat că cel mai mare număr de infracţiuni este
săvârşit de adolescenţi şi tineri pentru că această vârstă presupune mai multă
forţă fizică şi temeritate sau chiar nesăbuinţă.
Ereditatea. S-a pus problema
dacă ereditatea este o cauză a fenomenului infracţional. Opinia pe care o
impartasim este aceea ca pe cale ereditară se transmit doar predispoziţii care
numai în condiţii de mediu favorabile devin şi realităţi.Prin intermediul
comunicaţiei efective, al simpatiei, copilul asimilează dintr-o dată o gamă de
trăsături şi tipare “,corespondentele proprii speciei de esenţă colectivă. Ca
urmare el devine capabil să influienţeze mediul extern prin prisma unor
mecanisme reglatoare ” colective “, creând impresia posedării unor adaptări
sociale înăscute.
Carenţele de
afectivitate.Reprezintă altă cauză a delincvenţei juvenile, de
natură psihologică. Astfel majoritatea delincvenţilor minori sunt copiii
proveniţi din familii dezorganizate, fie din casele de copii. Aceştia au o
personalitate dizarmonică datorită lipsei afecţiunii şi impulsurilor afective.
Afectivitatea are un rol deosebit de important în formarea unui comportament
adecvat, în adaptarea la mediu. Un copil lipsit de căldura unei familii, de
afectivitateea celor din jur, nu va şti să dăruiască sentimente frumoase şi se
va contura ca o personalitate egocentrică, cu reacţii instinctive primare.
Cauze de natură socială. Un
psihic labil, un psihic bolnav, nu este o cauză a delincvenţei juvenile, decât
dacă anumite cauze de mediu favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic
sănătos, normal ajunge în mod sigur la delincvenţă dacă mediul social în care
trăieşte este negativ.Între cauzele de ordin social care generează delincvenţa
juvenilă se desprind câteva care sunt în general, sesizate, acceptate şi
analizate de majoritatea sociologilor şi a oamenilor de ştiinţă. Acestea ar fi
:
- disfuncţii ale mediului familial ;
- eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară ;
- inadaptarea şi neintegrarea socio –
profesională;
- insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale
modului de petrecere a timpului liber ;
- alte cauze de natură socială ;
Disfuncţii ale mediului
familial.În familie copilul îşi petrece cea mai mare parte din
timp. Personalitatea în formare a copilului este strict influenţată de modelul
oferit de părinţi. Familia îşi pregăteşte copilul pentru viaţă,ea poate fi
mediu educativ sau dimpotrivă, guvernator de deviaţii comportamentale până la
forma gravă a delincvenţei juvenile.Familia îsi exercită influenţa asupra
copilului prin structura sa şi nivelul de trai material şi cultural, prin stilul
de viaţă ce o caracterizează.Delincvenţa juvenilă apare de cele mai multe ori,
atunci când copilul sau adolescentul normal psihic, aflat sub influienţa atâtor
factori, este frustat de suportul formativ şi de ambianţa afectiv – maturizantă
a unei familii armonioase. Disfuncţiile sistemului familial, constituie cauza
principală a comportamentului deviant la copii.Reconstituirea unei familii din
văduvi sau divorţaţi, cu copii rezultaţi din famili anterioare poate exercita o
influenţă negativă asupra copilului. Un copil crescut într-un asemenea
mediu va fi cu uşurinţă expus influienţelor nocive antisociale ale mediului şi
va trece uşor la săvârşirea de delicte.Pentru o dezvoltare psihică normală,
minorul trebuie să aibă un sentiment de siguranţă, necesar dezvoltării sale
echilibrate. Acest sentiment depinde de următoarele condiţii : protecţie
împotriva loviturilor din afară, satisfacerea trebuinţelor elementare, coerenţa
şi stabilitatea cadrului de dezvoltare, sentimentul de a fi acceptat de ai
săi.Copilul trebuie să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie condus şi
îndrumat, dobândind încetul cu încetul o experienţă afectivă şi socială
complexă.6 Carenţele educaţionale manifestate la nivelul familiei pot fi
cauze ale delincvenţei juvenile. Asfel de carenţe sunt : lipsa unui climat de
calm şi înţelegere în familie, nivelul profesional sau cultural scăzut al
părinţilor, schimbarea frecventă a mediului familial, regimul educativ familial
deficitar.
Eşecul şcolar şi incapacitatea
şcolară.Este o cauză a delincvenţei juvenile, o condiţie care în
prezenţa unor factori face posibilă apariţia fenomenului de delincvenţă, dar
este şi un efect al disfuncţiilor psiho – sociale ale familiilor din care provin
minorii. Totodată, eşecul şcolar se datorează şi faptului că unele cadre
didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune pentru educarea
elevului.
Intrarea în mediul şcolar,
trecerea de la comunitatea afectivă a familiei la comunitatea de disciplinare a
şcolii, are adesea pentru copil semnificaţia şi proporţiile unei adevărate
crize. Depinde de familie şi de cadrele didactice de felul în care copilul
depăşeşte această criză.
Insuficienta şcolarizare a
minorilor este o altă cauză a inadaptibilităţii minorului. Aceasta se datorează
fie atitudinii indiferente faţă de şcoală, fie situaţiei materiale grele,
opoziţiei părinţilor, atragerii lor în grupuri de prieteni cu preocupări
negative.Totodată, necunoaşterea de către cadrele didactice a situaţiei
familiale ale elevilor slabi, indiferenţa faţă da aceştia, săvârşirea unor
greşeli grave în aprecierea activităţii lor, favorizează eşecul şcolar şi
inadaptarea şcolară.
Inadaptarea şi neintegrarea socio –
profesională. Se datorează educaţiei primite la locul de
muncă, acesta putând exercita asupra individului influenţe negative, nu prin
sine însuşi, ci prin ansamblul de elemente materiale şi socio – umane pe care le
cuprinde. Astfel, un rol negativ îl au : nivelul şcolar şi profesional scăzut al
unora dintre colegii de muncă, dispreţul faţă de legi al acestora, indisciplina
la locul de muncă, absenteismul, relaţiile conflictuale cu colegii de muncă,
consum de alcool la locul de muncă, organizarea necorespunzătoare a procesului
muncii, neacordarea unei atenţii suficiente tinerilor pentru rezolvarea unor
probleme ( cazare, servirea mesei ) sunt greşeli ale celor care au atribuţii în
acest sens, ale celor cu funcţii de conducere şi organizare a producţiei.Aceste
insuficienţe pot determina lipsa de interes a tânărului pentru muncă, pentru
activitatea productivă, el obţinând rezultate slabe sau foarte slabe. S-a
constatat în urma unor cercetări asupra unui lot de delincvenţi tineri, că 49%
erau muncitori necalificaţi, având un nivel de şcolarizare între 4 – 7 clase
neterminate.
Insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale
modului de petrecere a timpului liber. Prieteni, ca şi grupurile
stradale, au reprezentat în multe cazuri, grupuri de socializare “negativă ”
chiar de delincvenţă pentru unii minori şi tineri. Aceste grupuri sunt
constituite cel mai adesea din tineri proveniţi din familii cu disfuncţii,
tineri ce prezintă deficit de şcolarizare, eşec şcolar, neânţelegerea
profesională, parazitism. Asemenea grupuri se orientează spre comiterea unor
activităţi aflate la marginea devianţei sociale, ajungând frecvent la a comite
infracţiuni.Din cercetările efectuate rezultă că grupul de prieteni în care este
integrat minorul delincvent este constituit, de obicei, din indivizi de aceeaşi
vârstă şi sex cu al minorului cercetat. De cele mai multe ori în
grupul de prieteni apar infractori minori sau majori, care de obicei sunt
liderii grupului.Referindu-se la grupul de prieteni şi la modul în care acesta
influenţează negativ comportamentul minorului, unii autori consideră că aceste
grupuri acţionează în virtutea unor ” mecanisme de apărare “. Acestea ar fi când
” supravieţuirea ” şi coeziunea grupului este ameninţată, asfel de mecanisme
fiind : globificarea delincventului, “imunizarea ” treptată şi progresivă
împotriva tuturor sentimentelor tipic umane, consolidarea imaginii negative pe
care delincvenţii şi-au făcut-o despre ei înşişi.Minorul trebuie îndrumat în
modul de petrecere a timpului liber. Părinţii trebuie să-l orienteze nu numai
spre activităţi sportive şi distractive, ci şi spre lectura unor cărţi bune şi
instructive, spre spectacole, expoziţii etc. Este bine ca minorului să i se
impună o oră de întoarcere acasă seara, pentru a nu-i da posibilitatea de a
folosi în detrimentul său timpul de odihnă. Şcoala are un rol foarte important
în modul de petrecere a timpului liber, prin acţiunile pe care le organizează,
pe care le propune elevilor. De asemenea s-a constatat o legătură între nivelul
de instruire şi educaţie al elevilor şi modul de petrecere al timpului
liber.
Alte cauze de natură
socială.
a) S-a constatat că trecerea de la un tip de
viaţă la altul, la modul de existenţă urbană de la cea rurală, poate determina
comportamente deviante. Astfel, s-a relevat faptul că în condiţii de
industrializare şi urbanizare accelerată, unele grupuri sociale nu reuşesc să se
adapteze rapid la noua situaţie, ceea ce conduce la apariţia unor
disfuncţii în procesul de socializare.
b) Apoi, în condiţiile actuale de
industrializare, specializare, urbanizare, birocratizarea organizaţiilor şi
instituţiilor umane în continuă dezvoltare tehnologică, are loc o maturizare
psihică timpurie a minorului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea
maturizării sociale, care presupune prelungirea studiilor, întârzierea lansării
în viaţa socială activă.De multe ori, minorul, adolescentul, de 14, 15, 16 ani
considerându-se mare, vrând să pară matur, încercând să imite comportamentul
unor adulţi pentru a fi consideraţi ei însăşi adulţi, ajung să comită acte
antisociale, infracţiuni, considerând că în felul acesta îşi dovedesc curajul şi
maturitatea.
c ) O altă cauză ar fi constituit-o deficienţele
de activitate a unor instanţe de control social şi îndrumare educativă cum sunt:
organele judiciare şi reprezentanţii autorităţii tutelare. Lipsa lor de
operativitate, neinregistrarea tuturor situaţiilor care impuneau luarea unor
măsuri de ocrotire socială, creează condiţii favorizante pentru devianţa penală
a minorului. Astfel, în cazurile în care se dovedeşte că familia este un mediu
nociv pentru creşterea şi educarea copilului, autoritatea tutelară trebuie să
acţioneze pentru scoaterea lui din acest mediu şi încredinţarea lui, unei
instituţii de ocrotire a minorilor.
d ) În fine, s-a pus problema dacă televiziunea
şi cinematograful pot genera delincvenţa juvenilă, întrucât s-a constatat că
minorii îşi petrec o mare parte a timpului liber în faţa televizorului sau la
cinematograf. Este vorba în special de emisiunile şi filmele care au scene de
violenţă, acestea constituind un pericol pentru copii, cu unele perturbări
afective şi caracteriale, datorată frustării, ele putând favoriza delincvenţa.In
general ca o opinie personala expusa si in lucrarile de
specialitate, televiziunea şi cinematograful, nu sunt cauze ale delincvenţei
juvenile, însă ele sunt condiţii care pot influenţa, pot alimenta starea
infracţională, incitând la săvârşirea unor fapte antisociale.
Surdea-Hernea Adrian – Şeful Biroului
de Investigare Tehnico-Ştiinţifică a Locului Faptei din
Timişoara
|
DELINCVENŢA JUVENILĂ – CAUZE SI CONDITII FAVORIZANTE
|
Delincvenţa juvenilă, este componentă a criminalităţii, o parte a acesteia cu identitate proprie, conferită de categoria de indivizi la care se referă. Această identitate proprie este reflectată şi de caracterul sinuos al acestui fenomen, care nu se suprapune pe evoluţia, pe creşterile şi descreşterile înregistrate de fenomenul infracţional în general. Acest aspect este reliefat şi de faptul că, criminalitatea în rândul minorilor are multe cauze diferite de cele ale criminalităţii adulţilor.Delincvenţa juvenilă este un fenomen de devianţă, manifestat prin incapacitatea unor minori şi tineri de a se adapta la normele de conduită din societate, incapacitate datorată unor cauze de ordin bio – psiho – social.
Delincvenţa juvenilă în ţara noastră.
Deşi nu atinge nivelul şi formele grave ale acestui fenomen în ţările capitaliste avansate delincvenţa juvenilă se manifestă şi în ţara noastră, constituind un motiv de îngrijorare pentru întreaga noastră societate. În ţara noastră, există unii tineri şi minori care participă destul de activ la săvârşirea unor fapte penale. Ei participă şi şăvârşesc îndeosebi infracţiunea de furt şi cele de vagabondaj şi cerşetorie. Într-un număr destul de mare de cazuri, violuri, vătămări corporale, iar într-un număr mic, săvârşesc infracţiuni de lovituri cauzatoare de moarte, omor şi tentativă de omor.Specificul judeţului Timiş, din punct de vedere infracţional a generat o aprofundare a studierii cauzelor care au generat delincvenţa juvenilă.Analizând acest fenomen, pe genuri de infracţiuni s-au desprins următoarele:
Cauze specifice :
- creşterea după 1989, a situaţiilor de abandon şcolar a unor elevi cunoscuţi cu comportament deviant sau preocupări antisociale, lipsa unei activităţi utile ;
- lipsa de supraveghere permanentă de către părinţi, supraveghetori, tutori şi în special a celor “problemă”
- familiile dezorganizate din rândul cărora provin unii minori infractori ai căror părinţi sunt cunoscuţi cu antecedente penale ;
- discontinuitatea în educaţie a minorilor de către şcoală, unităţi de ocrotire ( case de copii, şcoli de reeducare, şcoli speciale ) alte instituţii cu atribuţii în acest sens ;
- necunoaşterea din timp a anturajului, a locurilor şi mediilor frecventate de minori ;
- lipsa unei legături permanente între familie şi şcoală;
- influenţa unor infractori majori aflaţi în anturajul minorilor prin determinarea acestora de a comite fapte antisociale ;
- consumul de către unii minori de substanţe halucinogene şi alcool pentru creşterea unei stări euforice.
Cauze generale :
- modificările esenţiale intervenite în viaţa economică, socială, culturală, administrativă şi juridică şi dificultăţile de adaptare a unor persoane la acestea.
- structurile şi mecanismele controlului social, specifice statului de drept care nu sunt în totalitate constituite şi nu funcţionează la parametrii doriţi.
- influenţele externe prin activitatea infracţională desfăşurată în România de cetăţenii străini.
- menţinerea, păstrarea anumitor structuri cu disfuncţionalitate în educaţia cetăţenilor.
- situaţia venitului naţional şi a celui individual.
- efectele produse de criza economică cu urmări nefaste asupra vieţii materiale şi spirituale a cetăţenilor.
- apariţia pe piaţă a unor produse, bunuri şi obiecte de valoare şi tentaţia unor persoane de a intra în posesia lor.
- apariţia şi creşterea numărului locurilor unde sunt amplasate jocuri distractive şi de noroc.
Principala cauză a apariţiei atitudinilor antisociale o constituie influenţa mediului social şi proceselor psihice la nivelul conştiinţei individului.Luarea hotărâri infracţionale este rezultatul proceselor psihice care au loc pe planul conştiinţei. Un rol important îl au şi împrejurările concrete de viaţă ale individului. În acest context actul infracţional nu trebuie examinat ca o simplă reacţie la factorii externi , deoarece situaţia concretă de viaţă dă naştere prin ea însăşi la un act de voinţă, ci numai când se corelează cu personalitatea unui individ, când trece prin interesele, obiceiurile, mentalităţile, particularităţile psihice ale individualităţii sale.Deci, pentru a găsi cauzele şi condiţiile care favorizează delincvenţa juvenilă, trebuie să pornim de la analiza structurii interne ale individului şi a factorilor externi, care pot fi cauze ale acestui fenomen negativ sau condiţii care influenţează şi alimentează manifestările de acest gen.
Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de 2 ani, vârstă la care copilul începe să perceapă şi să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. Familia este prima care trebuie să vegheze la formarea şi modelarea personalităţii copilului.În perioada adolescenţei, continuă în ritm alert procesul de desăvârşire a personalităţii individului. Apar aşa numitele ” crize ” ale adolescenţei, care apar şi în raport cu situaţia familiei, cu societatea în care trăieşte adolescentul.În această perioadă în care a crescut capacitatea de abstractizare şi sinteză, când copilul devine puternic, capabil de eforturi mari, colectivul în care învaţă, grupul de prieteni îşi pune amprenta pe formarea personalităţii. Tot acum gândirea lui, păstrează o doză mare de subiectivism, în această privinţă exemplul de obiectivitate al părinţilor şi profesorilor fiind foarte important.Toate frământările adolescenţei duc la cristalizarea personalităţii, la formarea unui ideal de viaţă şi al unui sistem de valori care nu se schimbă ulterior.În cazul în care copilul creşte şi se dezvoltă în condiţii nesănătoase, într-o familie dezbinată, când influenţat negativ de colegi, de prieteni, etc., personalitateea poate deveni aceea a unui infractor.Personalitatea infractorului minor, este rezultatul unei îmbinări neizbutite, a tuturor factorilor care concură la formarea personalităţii umane, îmbinare care dă naştere unei personalităţi temporar imperfecte care îmbină greutăţi de diferite grade în procesul de adaptare la cerinţele vieţii în societate.
Tulburările de comportament, reprezintă una din cauzele de natură bio – psihică ale delincvenţei juvenile.Aceste tulburări comportamentale se pot manifesta prin comportamente suicidare, fugile, comportamentale agresive şi delincvenţa juvenilă a toxicomanilor. Delincvenţa juvenilă este determinată de imaturitatea afectivă, intelectul liniar, dezvoltarea dizarmonică a personalităţii. Comportamentul antisocial, la adulţi, este anunţat de aceste tulburări comportameentale la copil, care pot lua şi forma încăpăţânării, întârzierilor acasă, agresiune fizică, impulsivitate.
Fuga şi vagabondajul reprezintă alte două tulburări de comportamente grave, care se asociază, de regulă, cu abandonarea şcolii şi cu alte tulburări de comportament. Fuga nu reprezintă o infracţiune dar este un început de comportament delincvent. Vagabondajul este o formă de fugă organizată, determinată de o insatisfacţie faţă de mediul natural. Victime ale vagabondajului sunt adesea copiii crescuţi în orfelinate unde regimul de viaţă este sever. În general, sunt înclinaţi spre vagabondaj copiii cu o personalitate dezarmonică, cei care au suferit unele modificări psihice în urma leziunilor şi infecţiilor cerebrale şi copiii schizofrenici. La adolescenţi vagabondajul se datorează, spiritului de aventură al unor minori care se asociază în grupuri sub conducerea unei personalităţi psihopate ce determină la manifestări antisociale.De obicei, fuga se caracterizează prin bruscheţe şi adesea ea poate fi primul semn de inadaptare. Dintre factorii care duc la acest fenomen, ar putea fi menţionaţi : spiritul de revoltă, dorinţa de independenţă, plictiseala, spiritul de aventură, căutarea fericirii în ideal, în mistic. Pentru autorul francez menţionat mai sus, vagabondajul adolescent este un ” simbol ” al izolării într-un univers dezumanizat din punct de vedere al universului familial.
Bolile psihice.Dacă tulburările de comportament nu înseamnă neapărat boală psihică şi ar putea în anumite condiţii să nu ducă la delincvenţă, tulburările patologice de personalitate se manifestă în copilărie prin manifestări delincvente. Asfel, personalitatea structurală dizarmonic de tip antisocial, se manifestă în copilărie prin chiulul repetat, purtare necorespunzătoare, minciuna persistentă, furturi, vagabondaj, vandalism. Aceste tulburări reprezintă o cauză de natură strict psihică.Tot în această grupă de cauze intră debilităţile mintale, organice, sau întârzierile în dezvoltarea intelectuală.Etiomlogic, comportamentul delincvent juvenil, recunoaşte şi stări sechelare de limită, după leziunile cerebrale, traumatismele obstreticale sau meningo – encefalopatice din copilărie. Aceasta explică comporamentul aberant prin modificările consecutive mintale, sindromurile epileptice sau tulburări de caracter.
Infirmităţile şi bolile somatice. Este vorba despre deficienţe de ordin psihic, infirmităţi care determină la individ un sentiment de inferioritate şi de aici ura împotriva celor sănătoşi, agresivitatea şi uneori comportament delincvent. Un copil handicapat fizic, poate deveni egoist, datorită infirmităţii sale. Totul depinde de mediul social în care trăieşte, pentru că, dacă nu sunt priviţi cu dispreţ, dacă nu sunt marginalizaţi de ceilalţi, ei se pot integra psihic în colectivitate.Dintre bolile psiho – somatice aş aminti anorexia mintală, care se caracterizează prin alimentaţie precară, urmată de toate consecinţele metabolice.Are ca simptome : depresie, anxietate, stare de tensiune, ostilitate, atitudine disperată, ură. Obezitatea este o altă boală somatică ce însoţeşte pe plan psihic complexul de inferioritate, cu toate consecinţele negative, pe care le poate avea pentru un copil cu psihic labil şi de care nu se ocupă nimeni pentru a-i înlătura acest complex.
Vârsta.Unii autori consideră că există o strânsă relaţie între vârstă şi comiterea unor fapte antisociale. Asfel, s-a constatat că cel mai mare număr de infracţiuni este săvârşit de adolescenţi şi tineri pentru că această vârstă presupune mai multă forţă fizică şi temeritate sau chiar nesăbuinţă.
Ereditatea. S-a pus problema dacă ereditatea este o cauză a fenomenului infracţional. Opinia pe care o impartasim este aceea ca pe cale ereditară se transmit doar predispoziţii care numai în condiţii de mediu favorabile devin şi realităţi.Prin intermediul comunicaţiei efective, al simpatiei, copilul asimilează dintr-o dată o gamă de trăsături şi tipare “,corespondentele proprii speciei de esenţă colectivă. Ca urmare el devine capabil să influienţeze mediul extern prin prisma unor mecanisme reglatoare ” colective “, creând impresia posedării unor adaptări sociale înăscute.
Carenţele de afectivitate.Reprezintă altă cauză a delincvenţei juvenile, de natură psihologică. Astfel majoritatea delincvenţilor minori sunt copiii proveniţi din familii dezorganizate, fie din casele de copii. Aceştia au o personalitate dizarmonică datorită lipsei afecţiunii şi impulsurilor afective. Afectivitatea are un rol deosebit de important în formarea unui comportament adecvat, în adaptarea la mediu. Un copil lipsit de căldura unei familii, de afectivitateea celor din jur, nu va şti să dăruiască sentimente frumoase şi se va contura ca o personalitate egocentrică, cu reacţii instinctive primare.
Cauze de natură socială. Un psihic labil, un psihic bolnav, nu este o cauză a delincvenţei juvenile, decât dacă anumite cauze de mediu favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic sănătos, normal ajunge în mod sigur la delincvenţă dacă mediul social în care trăieşte este negativ.Între cauzele de ordin social care generează delincvenţa juvenilă se desprind câteva care sunt în general, sesizate, acceptate şi analizate de majoritatea sociologilor şi a oamenilor de ştiinţă. Acestea ar fi :
- disfuncţii ale mediului familial ;
- eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară ;
- inadaptarea şi neintegrarea socio – profesională;
- insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale modului de petrecere a timpului liber ;
- alte cauze de natură socială ;
Disfuncţii ale mediului familial.În familie copilul îşi petrece cea mai mare parte din timp. Personalitatea în formare a copilului este strict influenţată de modelul oferit de părinţi. Familia îşi pregăteşte copilul pentru viaţă,ea poate fi mediu educativ sau dimpotrivă, guvernator de deviaţii comportamentale până la forma gravă a delincvenţei juvenile.Familia îsi exercită influenţa asupra copilului prin structura sa şi nivelul de trai material şi cultural, prin stilul de viaţă ce o caracterizează.Delincvenţa juvenilă apare de cele mai multe ori, atunci când copilul sau adolescentul normal psihic, aflat sub influienţa atâtor factori, este frustat de suportul formativ şi de ambianţa afectiv – maturizantă a unei familii armonioase. Disfuncţiile sistemului familial, constituie cauza principală a comportamentului deviant la copii.Reconstituirea unei familii din văduvi sau divorţaţi, cu copii rezultaţi din famili anterioare poate exercita o influenţă negativă asupra copilului. Un copil crescut într-un asemenea mediu va fi cu uşurinţă expus influienţelor nocive antisociale ale mediului şi va trece uşor la săvârşirea de delicte.Pentru o dezvoltare psihică normală, minorul trebuie să aibă un sentiment de siguranţă, necesar dezvoltării sale echilibrate. Acest sentiment depinde de următoarele condiţii : protecţie împotriva loviturilor din afară, satisfacerea trebuinţelor elementare, coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare, sentimentul de a fi acceptat de ai săi.Copilul trebuie să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie condus şi îndrumat, dobândind încetul cu încetul o experienţă afectivă şi socială complexă.6 Carenţele educaţionale manifestate la nivelul familiei pot fi cauze ale delincvenţei juvenile. Asfel de carenţe sunt : lipsa unui climat de calm şi înţelegere în familie, nivelul profesional sau cultural scăzut al părinţilor, schimbarea frecventă a mediului familial, regimul educativ familial deficitar.
Eşecul şcolar şi incapacitatea şcolară.Este o cauză a delincvenţei juvenile, o condiţie care în prezenţa unor factori face posibilă apariţia fenomenului de delincvenţă, dar este şi un efect al disfuncţiilor psiho – sociale ale familiilor din care provin minorii. Totodată, eşecul şcolar se datorează şi faptului că unele cadre didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune pentru educarea elevului.
Intrarea în mediul şcolar, trecerea de la comunitatea afectivă a familiei la comunitatea de disciplinare a şcolii, are adesea pentru copil semnificaţia şi proporţiile unei adevărate crize. Depinde de familie şi de cadrele didactice de felul în care copilul depăşeşte această criză.
Insuficienta şcolarizare a minorilor este o altă cauză a inadaptibilităţii minorului. Aceasta se datorează fie atitudinii indiferente faţă de şcoală, fie situaţiei materiale grele, opoziţiei părinţilor, atragerii lor în grupuri de prieteni cu preocupări negative.Totodată, necunoaşterea de către cadrele didactice a situaţiei familiale ale elevilor slabi, indiferenţa faţă da aceştia, săvârşirea unor greşeli grave în aprecierea activităţii lor, favorizează eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară.
Inadaptarea şi neintegrarea socio – profesională. Se datorează educaţiei primite la locul de muncă, acesta putând exercita asupra individului influenţe negative, nu prin sine însuşi, ci prin ansamblul de elemente materiale şi socio – umane pe care le cuprinde. Astfel, un rol negativ îl au : nivelul şcolar şi profesional scăzut al unora dintre colegii de muncă, dispreţul faţă de legi al acestora, indisciplina la locul de muncă, absenteismul, relaţiile conflictuale cu colegii de muncă, consum de alcool la locul de muncă, organizarea necorespunzătoare a procesului muncii, neacordarea unei atenţii suficiente tinerilor pentru rezolvarea unor probleme ( cazare, servirea mesei ) sunt greşeli ale celor care au atribuţii în acest sens, ale celor cu funcţii de conducere şi organizare a producţiei.Aceste insuficienţe pot determina lipsa de interes a tânărului pentru muncă, pentru activitatea productivă, el obţinând rezultate slabe sau foarte slabe. S-a constatat în urma unor cercetări asupra unui lot de delincvenţi tineri, că 49% erau muncitori necalificaţi, având un nivel de şcolarizare între 4 – 7 clase neterminate.
Insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale modului de petrecere a timpului liber. Prieteni, ca şi grupurile stradale, au reprezentat în multe cazuri, grupuri de socializare “negativă ” chiar de delincvenţă pentru unii minori şi tineri. Aceste grupuri sunt constituite cel mai adesea din tineri proveniţi din familii cu disfuncţii, tineri ce prezintă deficit de şcolarizare, eşec şcolar, neânţelegerea profesională, parazitism. Asemenea grupuri se orientează spre comiterea unor activităţi aflate la marginea devianţei sociale, ajungând frecvent la a comite infracţiuni.Din cercetările efectuate rezultă că grupul de prieteni în care este integrat minorul delincvent este constituit, de obicei, din indivizi de aceeaşi vârstă şi sex cu al minorului cercetat. De cele mai multe ori în grupul de prieteni apar infractori minori sau majori, care de obicei sunt liderii grupului.Referindu-se la grupul de prieteni şi la modul în care acesta influenţează negativ comportamentul minorului, unii autori consideră că aceste grupuri acţionează în virtutea unor ” mecanisme de apărare “. Acestea ar fi când ” supravieţuirea ” şi coeziunea grupului este ameninţată, asfel de mecanisme fiind : globificarea delincventului, “imunizarea ” treptată şi progresivă împotriva tuturor sentimentelor tipic umane, consolidarea imaginii negative pe care delincvenţii şi-au făcut-o despre ei înşişi.Minorul trebuie îndrumat în modul de petrecere a timpului liber. Părinţii trebuie să-l orienteze nu numai spre activităţi sportive şi distractive, ci şi spre lectura unor cărţi bune şi instructive, spre spectacole, expoziţii etc. Este bine ca minorului să i se impună o oră de întoarcere acasă seara, pentru a nu-i da posibilitatea de a folosi în detrimentul său timpul de odihnă. Şcoala are un rol foarte important în modul de petrecere a timpului liber, prin acţiunile pe care le organizează, pe care le propune elevilor. De asemenea s-a constatat o legătură între nivelul de instruire şi educaţie al elevilor şi modul de petrecere al timpului liber.
Alte cauze de natură socială.
a) S-a constatat că trecerea de la un tip de viaţă la altul, la modul de existenţă urbană de la cea rurală, poate determina comportamente deviante. Astfel, s-a relevat faptul că în condiţii de industrializare şi urbanizare accelerată, unele grupuri sociale nu reuşesc să se adapteze rapid la noua situaţie, ceea ce conduce la apariţia unor disfuncţii în procesul de socializare.
b) Apoi, în condiţiile actuale de industrializare, specializare, urbanizare, birocratizarea organizaţiilor şi instituţiilor umane în continuă dezvoltare tehnologică, are loc o maturizare psihică timpurie a minorului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea maturizării sociale, care presupune prelungirea studiilor, întârzierea lansării în viaţa socială activă.De multe ori, minorul, adolescentul, de 14, 15, 16 ani considerându-se mare, vrând să pară matur, încercând să imite comportamentul unor adulţi pentru a fi consideraţi ei însăşi adulţi, ajung să comită acte antisociale, infracţiuni, considerând că în felul acesta îşi dovedesc curajul şi maturitatea.
c ) O altă cauză ar fi constituit-o deficienţele de activitate a unor instanţe de control social şi îndrumare educativă cum sunt: organele judiciare şi reprezentanţii autorităţii tutelare. Lipsa lor de operativitate, neinregistrarea tuturor situaţiilor care impuneau luarea unor măsuri de ocrotire socială, creează condiţii favorizante pentru devianţa penală a minorului. Astfel, în cazurile în care se dovedeşte că familia este un mediu nociv pentru creşterea şi educarea copilului, autoritatea tutelară trebuie să acţioneze pentru scoaterea lui din acest mediu şi încredinţarea lui, unei instituţii de ocrotire a minorilor.
d ) În fine, s-a pus problema dacă televiziunea şi cinematograful pot genera delincvenţa juvenilă, întrucât s-a constatat că minorii îşi petrec o mare parte a timpului liber în faţa televizorului sau la cinematograf. Este vorba în special de emisiunile şi filmele care au scene de violenţă, acestea constituind un pericol pentru copii, cu unele perturbări afective şi caracteriale, datorată frustării, ele putând favoriza delincvenţa.In general ca o opinie personala expusa si in lucrarile de specialitate, televiziunea şi cinematograful, nu sunt cauze ale delincvenţei juvenile, însă ele sunt condiţii care pot influenţa, pot alimenta starea infracţională, incitând la săvârşirea unor fapte antisociale.
|
Delincvenţa juvenilă, este componentă a
criminalităţii, o parte a acesteia cu identitate proprie, conferită de categoria
de indivizi la care se referă. Această identitate proprie este reflectată şi de
caracterul sinuos al acestui fenomen, care nu se suprapune pe evoluţia, pe
creşterile şi descreşterile înregistrate de fenomenul infracţional în general.
Acest aspect este reliefat şi de faptul că, criminalitatea în rândul
minorilor are multe cauze diferite de cele ale criminalităţii
adulţilor.Delincvenţa juvenilă este un fenomen de devianţă, manifestat prin
incapacitatea unor minori şi tineri de a se adapta la normele de conduită din
societate, incapacitate datorată unor cauze de ordin bio – psiho – social.
Delincvenţa juvenilă în ţara
noastră.
Deşi nu atinge nivelul şi formele grave ale
acestui fenomen în ţările capitaliste avansate delincvenţa juvenilă se manifestă
şi în ţara noastră, constituind un motiv de îngrijorare pentru întreaga noastră
societate. În ţara noastră, există unii tineri şi minori care participă destul
de activ la săvârşirea unor fapte penale. Ei participă şi şăvârşesc îndeosebi
infracţiunea de furt şi cele de vagabondaj şi cerşetorie. Într-un număr destul
de mare de cazuri, violuri, vătămări corporale, iar într-un număr mic, săvârşesc
infracţiuni de lovituri cauzatoare de moarte, omor şi tentativă de
omor.Specificul judeţului Timiş, din punct de vedere infracţional a generat o
aprofundare a studierii cauzelor care au generat delincvenţa juvenilă.Analizând
acest fenomen, pe genuri de infracţiuni s-au desprins următoarele:
Cauze specifice :
- creşterea după 1989, a situaţiilor de abandon
şcolar a unor elevi cunoscuţi cu comportament deviant sau preocupări
antisociale, lipsa unei activităţi utile ;
- lipsa de supraveghere permanentă de către
părinţi, supraveghetori, tutori şi în special a celor “problemă”
- familiile dezorganizate din rândul cărora
provin unii minori infractori ai căror părinţi sunt cunoscuţi cu antecedente
penale ;
- discontinuitatea în educaţie a minorilor de
către şcoală, unităţi de ocrotire ( case de copii, şcoli de reeducare, şcoli
speciale ) alte instituţii cu atribuţii în acest sens ;
- necunoaşterea din timp a anturajului, a
locurilor şi mediilor frecventate de minori ;
- lipsa unei legături permanente între familie şi
şcoală;
- influenţa unor infractori majori aflaţi în
anturajul minorilor prin determinarea acestora de a comite fapte antisociale
;
- consumul de către unii minori de substanţe
halucinogene şi alcool pentru creşterea unei stări euforice.
Cauze generale :
- modificările esenţiale intervenite în viaţa
economică, socială, culturală, administrativă şi juridică şi dificultăţile de
adaptare a unor persoane la acestea.
- structurile şi mecanismele controlului social,
specifice statului de drept care nu sunt în totalitate constituite şi nu
funcţionează la parametrii doriţi.
- influenţele externe prin activitatea
infracţională desfăşurată în România de cetăţenii străini.
- menţinerea, păstrarea anumitor structuri cu
disfuncţionalitate în educaţia cetăţenilor.
- situaţia venitului naţional şi a celui
individual.
- efectele produse de criza economică cu urmări
nefaste asupra vieţii materiale şi spirituale a cetăţenilor.
- apariţia pe piaţă a unor produse, bunuri şi
obiecte de valoare şi tentaţia unor persoane de a intra în posesia lor.
- apariţia şi creşterea numărului locurilor unde
sunt amplasate jocuri distractive şi de noroc.
Principala cauză a apariţiei atitudinilor
antisociale o constituie influenţa mediului social şi proceselor psihice la
nivelul conştiinţei individului.Luarea hotărâri infracţionale este rezultatul
proceselor psihice care au loc pe planul conştiinţei. Un rol important îl au şi
împrejurările concrete de viaţă ale individului. În acest context actul
infracţional nu trebuie examinat ca o simplă reacţie la factorii externi ,
deoarece situaţia concretă de viaţă dă naştere prin ea însăşi la un act de
voinţă, ci numai când se corelează cu personalitatea unui individ, când trece
prin interesele, obiceiurile, mentalităţile, particularităţile psihice ale
individualităţii sale.Deci, pentru a găsi cauzele şi condiţiile care favorizează
delincvenţa juvenilă, trebuie să pornim de la analiza structurii interne
ale individului şi a factorilor externi, care pot fi cauze ale acestui fenomen
negativ sau condiţii care influenţează şi alimentează manifestările de acest
gen.
Personalitatea copilului
începe să se contureze după vârsta de 2 ani, vârstă la care copilul începe să
perceapă şi să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. Familia este prima
care trebuie să vegheze la formarea şi modelarea personalităţii copilului.În
perioada adolescenţei, continuă în ritm alert procesul de desăvârşire a
personalităţii individului. Apar aşa numitele ” crize ” ale adolescenţei, care
apar şi în raport cu situaţia familiei, cu societatea în care trăieşte
adolescentul.În această perioadă în care a crescut capacitatea de abstractizare
şi sinteză, când copilul devine puternic, capabil de eforturi mari, colectivul
în care învaţă, grupul de prieteni îşi pune amprenta pe formarea personalităţii.
Tot acum gândirea lui, păstrează o doză mare de subiectivism, în această
privinţă exemplul de obiectivitate al părinţilor şi profesorilor fiind foarte
important.Toate frământările adolescenţei duc la cristalizarea personalităţii,
la formarea unui ideal de viaţă şi al unui sistem de valori care nu se schimbă
ulterior.În cazul în care copilul creşte şi se dezvoltă în condiţii nesănătoase,
într-o familie dezbinată, când influenţat negativ de colegi, de prieteni, etc.,
personalitateea poate deveni aceea a unui infractor.Personalitatea infractorului
minor, este rezultatul unei îmbinări neizbutite, a tuturor factorilor care
concură la formarea personalităţii umane, îmbinare care dă naştere unei
personalităţi temporar imperfecte care îmbină greutăţi de diferite grade în
procesul de adaptare la cerinţele vieţii în societate.
Tulburările de comportament,
reprezintă una din cauzele de natură bio – psihică ale delincvenţei
juvenile.Aceste tulburări comportamentale se pot manifesta prin comportamente
suicidare, fugile, comportamentale agresive şi delincvenţa juvenilă a
toxicomanilor. Delincvenţa juvenilă este determinată de imaturitatea afectivă,
intelectul liniar, dezvoltarea dizarmonică a personalităţii. Comportamentul
antisocial, la adulţi, este anunţat de aceste tulburări comportameentale la
copil, care pot lua şi forma încăpăţânării, întârzierilor acasă, agresiune
fizică, impulsivitate.
Fuga şi vagabondajul
reprezintă alte două tulburări de comportamente grave, care se asociază, de
regulă, cu abandonarea şcolii şi cu alte tulburări de comportament. Fuga nu
reprezintă o infracţiune dar este un început de comportament delincvent.
Vagabondajul este o formă de fugă organizată, determinată de o insatisfacţie
faţă de mediul natural. Victime ale vagabondajului sunt adesea copiii crescuţi
în orfelinate unde regimul de viaţă este sever. În general, sunt înclinaţi spre
vagabondaj copiii cu o personalitate dezarmonică, cei care au suferit unele
modificări psihice în urma leziunilor şi infecţiilor cerebrale şi copiii
schizofrenici. La adolescenţi vagabondajul se datorează, spiritului de aventură
al unor minori care se asociază în grupuri sub conducerea unei personalităţi
psihopate ce determină la manifestări antisociale.De obicei, fuga se
caracterizează prin bruscheţe şi adesea ea poate fi primul semn de inadaptare.
Dintre factorii care duc la acest fenomen, ar putea fi menţionaţi : spiritul de
revoltă, dorinţa de independenţă, plictiseala, spiritul de aventură, căutarea
fericirii în ideal, în mistic. Pentru autorul francez menţionat mai sus,
vagabondajul adolescent este un ” simbol ” al izolării într-un univers
dezumanizat din punct de vedere al universului familial.
Bolile psihice.Dacă
tulburările de comportament nu înseamnă neapărat boală psihică şi ar putea în
anumite condiţii să nu ducă la delincvenţă, tulburările patologice de
personalitate se manifestă în copilărie prin manifestări delincvente. Asfel,
personalitatea structurală dizarmonic de tip antisocial, se manifestă în
copilărie prin chiulul repetat, purtare necorespunzătoare, minciuna persistentă,
furturi, vagabondaj, vandalism. Aceste tulburări reprezintă o cauză de natură
strict psihică.Tot în această grupă de cauze intră debilităţile mintale,
organice, sau întârzierile în dezvoltarea intelectuală.Etiomlogic,
comportamentul delincvent juvenil, recunoaşte şi stări sechelare de limită, după
leziunile cerebrale, traumatismele obstreticale sau meningo – encefalopatice din
copilărie. Aceasta explică comporamentul aberant prin modificările consecutive
mintale, sindromurile epileptice sau tulburări de caracter.
Infirmităţile şi bolile
somatice. Este vorba despre deficienţe de ordin psihic,
infirmităţi care determină la individ un sentiment de inferioritate şi de aici
ura împotriva celor sănătoşi, agresivitatea şi uneori comportament delincvent.
Un copil handicapat fizic, poate deveni egoist, datorită infirmităţii sale.
Totul depinde de mediul social în care trăieşte, pentru că, dacă nu sunt priviţi
cu dispreţ, dacă nu sunt marginalizaţi de ceilalţi, ei se pot integra psihic în
colectivitate.Dintre bolile psiho – somatice aş aminti anorexia mintală, care se
caracterizează prin alimentaţie precară, urmată de toate consecinţele
metabolice.Are ca simptome : depresie, anxietate, stare de tensiune, ostilitate,
atitudine disperată, ură. Obezitatea este o altă boală somatică ce
însoţeşte pe plan psihic complexul de inferioritate, cu toate consecinţele
negative, pe care le poate avea pentru un copil cu psihic labil şi de care nu se
ocupă nimeni pentru a-i înlătura acest complex.
Vârsta.Unii autori
consideră că există o strânsă relaţie între vârstă şi comiterea unor fapte
antisociale. Asfel, s-a constatat că cel mai mare număr de infracţiuni este
săvârşit de adolescenţi şi tineri pentru că această vârstă presupune mai multă
forţă fizică şi temeritate sau chiar nesăbuinţă.
Ereditatea. S-a pus problema
dacă ereditatea este o cauză a fenomenului infracţional. Opinia pe care o
impartasim este aceea ca pe cale ereditară se transmit doar predispoziţii care
numai în condiţii de mediu favorabile devin şi realităţi.Prin intermediul
comunicaţiei efective, al simpatiei, copilul asimilează dintr-o dată o gamă de
trăsături şi tipare “,corespondentele proprii speciei de esenţă colectivă. Ca
urmare el devine capabil să influienţeze mediul extern prin prisma unor
mecanisme reglatoare ” colective “, creând impresia posedării unor adaptări
sociale înăscute.
Carenţele de
afectivitate.Reprezintă altă cauză a delincvenţei juvenile, de
natură psihologică. Astfel majoritatea delincvenţilor minori sunt copiii
proveniţi din familii dezorganizate, fie din casele de copii. Aceştia au o
personalitate dizarmonică datorită lipsei afecţiunii şi impulsurilor afective.
Afectivitatea are un rol deosebit de important în formarea unui comportament
adecvat, în adaptarea la mediu. Un copil lipsit de căldura unei familii, de
afectivitateea celor din jur, nu va şti să dăruiască sentimente frumoase şi se
va contura ca o personalitate egocentrică, cu reacţii instinctive primare.
Cauze de natură socială. Un
psihic labil, un psihic bolnav, nu este o cauză a delincvenţei juvenile, decât
dacă anumite cauze de mediu favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic
sănătos, normal ajunge în mod sigur la delincvenţă dacă mediul social în care
trăieşte este negativ.Între cauzele de ordin social care generează delincvenţa
juvenilă se desprind câteva care sunt în general, sesizate, acceptate şi
analizate de majoritatea sociologilor şi a oamenilor de ştiinţă. Acestea ar fi
:
- disfuncţii ale mediului familial ;
- eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară ;
- inadaptarea şi neintegrarea socio –
profesională;
- insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale
modului de petrecere a timpului liber ;
- alte cauze de natură socială ;
Disfuncţii ale mediului
familial.În familie copilul îşi petrece cea mai mare parte din
timp. Personalitatea în formare a copilului este strict influenţată de modelul
oferit de părinţi. Familia îşi pregăteşte copilul pentru viaţă,ea poate fi
mediu educativ sau dimpotrivă, guvernator de deviaţii comportamentale până la
forma gravă a delincvenţei juvenile.Familia îsi exercită influenţa asupra
copilului prin structura sa şi nivelul de trai material şi cultural, prin stilul
de viaţă ce o caracterizează.Delincvenţa juvenilă apare de cele mai multe ori,
atunci când copilul sau adolescentul normal psihic, aflat sub influienţa atâtor
factori, este frustat de suportul formativ şi de ambianţa afectiv – maturizantă
a unei familii armonioase. Disfuncţiile sistemului familial, constituie cauza
principală a comportamentului deviant la copii.Reconstituirea unei familii din
văduvi sau divorţaţi, cu copii rezultaţi din famili anterioare poate exercita o
influenţă negativă asupra copilului. Un copil crescut într-un asemenea
mediu va fi cu uşurinţă expus influienţelor nocive antisociale ale mediului şi
va trece uşor la săvârşirea de delicte.Pentru o dezvoltare psihică normală,
minorul trebuie să aibă un sentiment de siguranţă, necesar dezvoltării sale
echilibrate. Acest sentiment depinde de următoarele condiţii : protecţie
împotriva loviturilor din afară, satisfacerea trebuinţelor elementare, coerenţa
şi stabilitatea cadrului de dezvoltare, sentimentul de a fi acceptat de ai
săi.Copilul trebuie să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie condus şi
îndrumat, dobândind încetul cu încetul o experienţă afectivă şi socială
complexă.6 Carenţele educaţionale manifestate la nivelul familiei pot fi
cauze ale delincvenţei juvenile. Asfel de carenţe sunt : lipsa unui climat de
calm şi înţelegere în familie, nivelul profesional sau cultural scăzut al
părinţilor, schimbarea frecventă a mediului familial, regimul educativ familial
deficitar.
Eşecul şcolar şi incapacitatea
şcolară.Este o cauză a delincvenţei juvenile, o condiţie care în
prezenţa unor factori face posibilă apariţia fenomenului de delincvenţă, dar
este şi un efect al disfuncţiilor psiho – sociale ale familiilor din care provin
minorii. Totodată, eşecul şcolar se datorează şi faptului că unele cadre
didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune pentru educarea
elevului.
Intrarea în mediul şcolar,
trecerea de la comunitatea afectivă a familiei la comunitatea de disciplinare a
şcolii, are adesea pentru copil semnificaţia şi proporţiile unei adevărate
crize. Depinde de familie şi de cadrele didactice de felul în care copilul
depăşeşte această criză.
Insuficienta şcolarizare a
minorilor este o altă cauză a inadaptibilităţii minorului. Aceasta se datorează
fie atitudinii indiferente faţă de şcoală, fie situaţiei materiale grele,
opoziţiei părinţilor, atragerii lor în grupuri de prieteni cu preocupări
negative.Totodată, necunoaşterea de către cadrele didactice a situaţiei
familiale ale elevilor slabi, indiferenţa faţă da aceştia, săvârşirea unor
greşeli grave în aprecierea activităţii lor, favorizează eşecul şcolar şi
inadaptarea şcolară.
Inadaptarea şi neintegrarea socio –
profesională. Se datorează educaţiei primite la locul de
muncă, acesta putând exercita asupra individului influenţe negative, nu prin
sine însuşi, ci prin ansamblul de elemente materiale şi socio – umane pe care le
cuprinde. Astfel, un rol negativ îl au : nivelul şcolar şi profesional scăzut al
unora dintre colegii de muncă, dispreţul faţă de legi al acestora, indisciplina
la locul de muncă, absenteismul, relaţiile conflictuale cu colegii de muncă,
consum de alcool la locul de muncă, organizarea necorespunzătoare a procesului
muncii, neacordarea unei atenţii suficiente tinerilor pentru rezolvarea unor
probleme ( cazare, servirea mesei ) sunt greşeli ale celor care au atribuţii în
acest sens, ale celor cu funcţii de conducere şi organizare a producţiei.Aceste
insuficienţe pot determina lipsa de interes a tânărului pentru muncă, pentru
activitatea productivă, el obţinând rezultate slabe sau foarte slabe. S-a
constatat în urma unor cercetări asupra unui lot de delincvenţi tineri, că 49%
erau muncitori necalificaţi, având un nivel de şcolarizare între 4 – 7 clase
neterminate.
Insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale
modului de petrecere a timpului liber. Prieteni, ca şi grupurile
stradale, au reprezentat în multe cazuri, grupuri de socializare “negativă ”
chiar de delincvenţă pentru unii minori şi tineri. Aceste grupuri sunt
constituite cel mai adesea din tineri proveniţi din familii cu disfuncţii,
tineri ce prezintă deficit de şcolarizare, eşec şcolar, neânţelegerea
profesională, parazitism. Asemenea grupuri se orientează spre comiterea unor
activităţi aflate la marginea devianţei sociale, ajungând frecvent la a comite
infracţiuni.Din cercetările efectuate rezultă că grupul de prieteni în care este
integrat minorul delincvent este constituit, de obicei, din indivizi de aceeaşi
vârstă şi sex cu al minorului cercetat. De cele mai multe ori în
grupul de prieteni apar infractori minori sau majori, care de obicei sunt
liderii grupului.Referindu-se la grupul de prieteni şi la modul în care acesta
influenţează negativ comportamentul minorului, unii autori consideră că aceste
grupuri acţionează în virtutea unor ” mecanisme de apărare “. Acestea ar fi când
” supravieţuirea ” şi coeziunea grupului este ameninţată, asfel de mecanisme
fiind : globificarea delincventului, “imunizarea ” treptată şi progresivă
împotriva tuturor sentimentelor tipic umane, consolidarea imaginii negative pe
care delincvenţii şi-au făcut-o despre ei înşişi.Minorul trebuie îndrumat în
modul de petrecere a timpului liber. Părinţii trebuie să-l orienteze nu numai
spre activităţi sportive şi distractive, ci şi spre lectura unor cărţi bune şi
instructive, spre spectacole, expoziţii etc. Este bine ca minorului să i se
impună o oră de întoarcere acasă seara, pentru a nu-i da posibilitatea de a
folosi în detrimentul său timpul de odihnă. Şcoala are un rol foarte important
în modul de petrecere a timpului liber, prin acţiunile pe care le organizează,
pe care le propune elevilor. De asemenea s-a constatat o legătură între nivelul
de instruire şi educaţie al elevilor şi modul de petrecere al timpului
liber.
|
Vârsta.Unii autori consideră că există o strânsă relaţie între vârstă şi comiterea unor fapte antisociale. Asfel, s-a constatat că cel mai mare număr de infracţiuni este săvârşit de adolescenţi şi tineri pentru că această vârstă presupune mai multă forţă fizică şi temeritate sau chiar nesăbuinţă.
|
Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de 2 ani, vârstă la care copilul începe să perceapă şi să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. Familia este prima care trebuie să vegheze la formarea şi modelarea personalităţii copilului.În perioada adolescenţei, continuă în ritm alert procesul de desăvârşire a personalităţii individului. Apar aşa numitele ” crize ” ale adolescenţei, care apar şi în raport cu situaţia familiei, cu societatea în care trăieşte adolescentul.În această perioadă în care a crescut capacitatea de abstractizare şi sinteză, când copilul devine puternic, capabil de eforturi mari, colectivul în care învaţă, grupul de prieteni îşi pune amprenta pe formarea personalităţii. Tot acum gândirea lui, păstrează o doză mare de subiectivism, în această privinţă exemplul de obiectivitate al părinţilor şi profesorilor fiind foarte important.Toate frământările adolescenţei duc la cristalizarea personalităţii, la formarea unui ideal de viaţă şi al unui sistem de valori care nu se schimbă ulterior.În cazul în care copilul creşte şi se dezvoltă în condiţii nesănătoase, într-o familie dezbinată, când influenţat negativ de colegi, de prieteni, etc., personalitateea poate deveni aceea a unui infractor.Personalitatea infractorului minor, este rezultatul unei îmbinări neizbutite, a tuturor factorilor care concură la formarea personalităţii umane, îmbinare care dă naştere unei personalităţi temporar imperfecte care îmbină greutăţi de diferite grade în procesul de adaptare la cerinţele vieţii în societate.
|
Delincvenţa juvenilă, este componentă a criminalităţii, o parte a acesteia cu identitate proprie, conferită de categoria de indivizi la care se referă. Această identitate proprie este reflectată şi de caracterul sinuos al acestui fenomen, care nu se suprapune pe evoluţia, pe creşterile şi descreşterile înregistrate de fenomenul infracţional în general. Acest aspect este reliefat şi de faptul că, criminalitatea în rândul minorilor are multe cauze diferite de cele ale criminalităţii adulţilor.Delincvenţa juvenilă este un fenomen de devianţă, manifestat prin incapacitatea unor minori şi tineri de a se adapta la normele de conduită din societate, incapacitate datorată unor cauze de ordin bio – psiho – social.
|
Începând cu anul 2005, noua lege nr.295 privind regimul armelor şi muniţiilor stabileşte (art.24. a.3) că persoana care deţine legal o armă are obligaţia să prezinte organului de poliţie competent arma sau armele procurate în condiţiile legii, împreună cu cinci cartuşe corespunzătoare calibrului fiecărei arme, în vederea înregistrării proiectilului şi a tubului –martor în evidenţele operative ale Inspectoratului General al Poliţiei Române. Este vorba despre aplicaţia „IBIS”, o bază naţională de date specifice pentru înregistrarea proiectilelor şi tuburilor martor, trase experimental cu armele de foc deţinute legal, ilegal sau cu care sau săvârsit infracţiuni. La nivel local, Serviciul Criminalistic are în subordine Compartimentul Identificări Judiciare, în cadrul căruia există tehnicieni criminalişti ce au atribuţii pe linia executării tragerilor în poligon, recuperării tuburilor şi gloanţelor şi înregistrării acestora, ulterior fiind înainte pentru exploatarea în baza de date computerizată.
Aşadar, conform obligaţiei legale, deţinătorul (legal) de arme de foc va da curs invitaţiei de a se prezenta în poligonul special amenajat, având asupra sa toate armele, ţevile de rezervă şi cartuşele solicitate, împreună cu permisul de armă, sau autorizaţia de cumpărare, având după caz avizul autorităţii de omologare şi inspecţia tehnică. Armele neîncărcate şi asigurate sunt aduse în tocuri, huse sau cutii speciale, împreună cu muniţia necesară, toate aflându-se în stare bună de funcţionare. După ce tehnicianul criminalist efectuează tragerile experimentale şi restituie armele, deţinătorul verifică integritatea acestora şi semnează în registrul de evidenţă.
Posesorul legal de armă de foc trebuie să anunţe şi orice intervenţie/reparaţie asupra armei din care rezultă modificări importante ale acesteia sau ale ţevii.
Şeful Serviciului Criminalistic din I.P.J. Timiş
Comisar Şef de Poliţie SCROB REMUS
|
Criminalistica elaborează şi aplică metodele şi mijloacele tehnico ştiinţifice de ordin tactic prin care se asigură efectuarea organizată, operativă şi oportună a activităţilor de urmărire penală, precum şi metodele specifice de cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni cu respectarea strictă a tuturor normelor legale.
|
„Criminalistica este o ştiinţă de dată relativ recentă. Diferitele metode sau practici folosite în activitatea organelor de urmărire penală la descoperirea, ridicarea şi examinarea urmelor infracţiunilor, precum şi metodele folosite de experţi în diferite ramuri de activitate ştiinţifică au fost întrunite într-o singură disciplină abia în a doua jumătate a secolului XIX, stabilindu-se metode proprii de cercetare şi de delimitare precisă a obiectului.”
Criminalistica are un rol deosebit în asigurarea bunei pregătiri profesionale a tuturor acelora care urmează să îşi desfăşoare activitatea în domeniul juridic, deoarece ea porneşte de la datele pe care le furnizează diferite ştiinţe şi de la experienţa generalizată a organelor de urmărire penală, stabilind metodele şi mijloacele cele mai perfecţionate pentru prevenirea infracţiunilor, identificarea făptuitorilor şi aflarea adevărului.
Fiind considerată o adevărată „ştiinţă contra crimei”, criminalistica deţine o structură complexă alcătuită din trei ramuri distincte, dar strâns legate: tehnica criminalistică (ce reuneşte totalitatea metodelor tehnico-ştiinţifice de descoperire, fixare, ridicare şi examinare de laborator a urmelor interesând fapta şi făptuitorul), tactica criminalistică (ce formulează regulile de organizare şi desfăşurare a activităţii organelor de urmărire penală şi de judecată) şi metodologia criminalistică ( ce recomandă mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor, în funcţie de natura acestora).
Prin sarcinile specifice care-i revin criminalisticii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii, în întregul sistem probator din ţara noastră, ea îşi aduce o contribuţie esenţială la realizarea acestor deziderate. Aşadar, criminalistica, asigură conţinutul ştiinţific al activităţii de investigaţie, cercetare şi expertiză criminalistică , la nivelul ştiinţei şi tehnicii cele mai avansate, precum şi la îndeplinirea cu competenţă a sarcinilor ce revin tuturor acelora aflaţi în prima linie de luptă împotriva infracţionalităţii.
Raportată la trăsăturile ştiinţei contemporane, criminalistică se impune ca ştiinţă actuală, modernă, adânc ancorată în realităţile sociale. În 1972, profesorul Camil Suciu afirma despre criminalistă: „Ea constituie o punte de legătură între ştiinţele naturii şi ştiinţele juridice, prin intermediul metodele celei dintâi găsindu-şi aplicare în procesul judiciar.” În acest context, ivirea unor discipline intermediare ca, fizica judiciară, medicina judiciară, psihologia judiciară, biocriminalistica, trebuie înţeleasă ca o consecinţă extrem de favorabilă în planul ocrotirii unor valori ca adevărul şi dreptatea
Ca ştiinţă de sine statătoare criminalistica presupune elaborarea şi aplicarea metodelor şi mijloacelor specifice de prevenire a comiterii de infracţiuni, totodată aceasta, elaborează şi aplică în practică metodele şi mijloacele ştiinţifice şi tehnice pentru descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă.
Criminalistica elaborează şi aplică metodele şi mijloacele tehnico ştiinţifice de ordin tactic prin care se asigură efectuarea organizată, operativă şi oportună a activităţilor de urmărire penală, precum şi metodele specifice de cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni cu respectarea strictă a tuturor normelor legale.
Sistemul criminalisticii cuprinde trei elemente definitorii şi anume : tehnica, tactica şi metodica criminalistică, fiecare având sarcinile o motivaţie individuală precum şi o serie de sarcini specifice.
Tehnica criminalistică, studiază, elaborează şi aplică metodele şi mijloacele ştiinţifice specifice pentru descoperirea fixarea, ridicarea, conservarea şi examinarea urmelor infracţiunilor, efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice.
Din cadrul tehnicii criminalistice fac parte: fotografia şi filmul judiciar, traseologia judiciară, balistica judiciară, dactiloscopia, grafoscopia, examenul tehnic al actelor şi documentelor, portretul vorbit ( şi robot).
Tactica criminalistică, cuprinde un ansamblu de norme şi reguli bazate pe date ştiinţifice şi pe respectarea strictă a legii, rezultate îndeosebi din experienţa generalizată a organelor judiciare care se aplică la: cercetarea locului faptei, elaborarea versiunilor de lucru, prezentarea pentru recunoaştere, percheziţie, confruntare, reconstituire, ascultarea învinuitului ( inculpatului), a martorului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi altele.
Metodica criminalistică, se ocupă cu particularităţile cercetării diferitelor genuri de infracţiuni în strictă concordanţă cu legea şi ţinând seama de regulile generale elaborate de tehnica şi tactica criminalistică.
Metodele criminalistice au în vedere, în primul rând abordarea obiectivă a oricărei probleme care apare cu ocazia descoperirii şi cercetării infracţiunilor şi să fie luate în considerare raporturile şi legăturile care care sunt determinate, cu toate contradicţiile care apar.
Aceste metode le putem împărţii în :
metode generale, care se folosesc şi de către alte ştiinţe (observare, comparare, măsurare etc. ) şi pe care le foloseşte şi criminalistica
metode speciale, sunt cele elaborate de ştiinţa criminalisticii şi care se folosesc numai de către aceasta în atingerea scopului specific, rezolvării sarcinilor acestei ştiinţe (metoda jaloanelor gradate, metoda portretului vorbit, metoda povestirii libere, metoda riglei gradate, metode de examinare microscopică, metoda de analiză spectrală, metode cromatografice, metoda electrolizei etc. )
Dintre metodele specifice folosite de criminalistică amintesc: examinarea comparativă, stabilirea apartenenţei de gen, crearea modelelor experimentale, organizarea şi folosirea cartotecilor, elaborarea şi verificarea versiunilor de lucru.
Deşi este o ştiinţă de sine statătoare criminalistica presupune o serie de legături şi cu alte domenii sau ştiinţe, legătura aceasta presupunând o apreciere reală şi obiectivă a acelor elemente ce pot fi preluate de criminalistică sau folosite din criminalistică.
Astfel există o strânsă legătură între criminalistică şi dreptul procesual penal care constă în faptul că finalitatea activităţii criminalistice slujeşte realizării scopului procesual penal. Normele de procedură penală nu se aplică decât la fapte reale, concrete iar sarcina descoperirii şi stabilirii acestora revine criminalisticii.
Legătura criminalisticii ca ştiinţă cu dreptul penal rezidă din simplul fapt că, criminalistica este un mijloc de realizare a politicii penale a statului .
Referitor la legătura criminalisticii cu criminologia, trebuie spus că, criminalistica furnizează date preţioase rezultate din activităţile criminalistice privind cercetarea infracţiunilor şi studiază la rândul său cauzele determinante şi condiţiile favorizante ale săvârşirii faptelor antisociale în scopul stabilirii de metode şi procedee specifice de lucru şi al prevenirii în viitor a unor fapte asemănătoare.
Criminalistica este într-o legătură strânsă şi cu chimia, aceasta constă în adaptarea a mai multor metode şi mijloace tehnice folosite în chimie, îndeosebi pentru analiza microurmelor descoperite la locul faptei.
Legătura fizicii cu criminalistica constă în aceea că sau preluat mai multe metode şi mijloace tehnice specifice fizicii în munca de criminalistică , de tehnică criminalistică în principal, de la lupa de mână până la cele mai complicate aparate optice .
O strânsă legătură există între criminalistică şi biologie, deoarece aceasta furnizează criminalistului o serie de date foarte valoroase, pe baza examinărilor urmelor de natură organică care se întâlnesc în câmpul infracţiunii.
Medicina legală este o ştiinţă care îşi defineşte legăturile cu criminalistica prin aceea că o mare parte din activităţiile de investigare se fac în comun de către medicul legist şi specialistul ori expertul criminalist.
Psihologia şi psihiatria judiciară, se leagă inevitabil de ştiinţa criminalisticii prin laturile ei comune, de studiere a omului, a legităţii proceselor şi însuşirilor psihice ale persoanelor, respectiv, de studiu a efectelor bolilor psihice asupra comportamentului uman şi implicit, descoperirea influenţelor ce pot determina comportamente deviante – infractoare, cu efecte directe asupra mediului în care se desfăşoară activitatea infracţională.
În ultima perioadă, consecventă faptului de a prelua cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, criminalistica s-a apropiat tot mai mult de domeniul informaticii, iar strânsa legătură dintre aceste două ştiinţe este dată de aplicaţiile criminalisticii clasice care au fost transferate analizei calculatoarelor. Cel mai elocvent exemplu este sistemul de identificare a persoanelor după desenele papilare care este executat de un sistem informaţional complex bazat pe tehnica de calcul de ultimă generaţie. Tot în acest domeniu trebuie amintit şi fixarea diferitelor activităţi criminalistice cu ajutorul camerelor foto digitale, aceste aparate pătrunzând aproape 100% în munca curentă a criminaliştilor.
|
.În familie copilul îşi petrece cea mai mare parte din timp. Personalitatea în formare a copilului este strict influenţată de modelul oferit de părinţi. Familia îşi pregăteşte copilul pentru viaţă,ea poate fi mediu educativ sau dimpotrivă, guvernator de deviaţii comportamentale până la forma gravă a delincvenţei juvenile.Familia îsi exercită influenţa asupra copilului prin structura sa şi nivelul de trai material şi cultural, prin stilul de viaţă ce o caracterizează.Delincvenţa juvenilă apare de cele mai multe ori, atunci când copilul sau adolescentul normal psihic, aflat sub influienţa atâtor factori, este frustat de suportul formativ şi de ambianţa afectiv – maturizantă a unei familii armonioase. Disfuncţiile sistemului familial, constituie cauza principală a comportamentului deviant la copii.Reconstituirea unei familii din văduvi sau divorţaţi, cu copii rezultaţi din famili anterioare poate exercita o influenţă negativă asupra copilului. Un copil crescut într-un asemenea mediu va fi cu uşurinţă expus influienţelor nocive antisociale ale mediului şi va trece uşor la săvârşirea de delicte.Pentru o dezvoltare psihică normală, minorul trebuie să aibă un sentiment de siguranţă, necesar dezvoltării sale echilibrate. Acest sentiment depinde de următoarele condiţii : protecţie împotriva loviturilor din afară, satisfacerea trebuinţelor elementare, coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare, sentimentul de a fi acceptat de ai săi.Copilul trebuie să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie condus şi îndrumat, dobândind încetul cu încetul o experienţă afectivă şi socială complexă.6 Carenţele educaţionale manifestate la nivelul familiei pot fi cauze ale delincvenţei juvenile. Asfel de carenţe sunt : lipsa unui climat de calm şi înţelegere în familie, nivelul profesional sau cultural scăzut al părinţilor, schimbarea frecventă a mediului familial, regimul educativ familial deficitar.
|
Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de 2 ani, vârstă la care copilul începe să perceapă şi să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. Familia este prima care trebuie să vegheze la formarea şi modelarea personalităţii copilului.În perioada adolescenţei, continuă în ritm alert procesul de desăvârşire a personalităţii individului. Apar aşa numitele ” crize ” ale adolescenţei, care apar şi în raport cu situaţia familiei, cu societatea în care trăieşte adolescentul.În această perioadă în care a crescut capacitatea de abstractizare şi sinteză, când copilul devine puternic, capabil de eforturi mari, colectivul în care învaţă, grupul de prieteni îşi pune amprenta pe formarea personalităţii. Tot acum gândirea lui, păstrează o doză mare de subiectivism, în această privinţă exemplul de obiectivitate al părinţilor şi profesorilor fiind foarte important.Toate frământările adolescenţei duc la cristalizarea personalităţii, la formarea unui ideal de viaţă şi al unui sistem de valori care nu se schimbă ulterior.În cazul în care copilul creşte şi se dezvoltă în condiţii nesănătoase, într-o familie dezbinată, când influenţat negativ de colegi, de prieteni, etc., personalitateea poate deveni aceea a unui infractor.Personalitatea infractorului minor, este rezultatul unei îmbinări neizbutite, a tuturor factorilor care concură la formarea personalităţii umane, îmbinare care dă naştere unei personalităţi temporar imperfecte care îmbină greutăţi de diferite grade în procesul de adaptare la cerinţele vieţii în societate.
|
Delincvenţa juvenilă, este componentă a criminalităţii, o parte a acesteia cu identitate proprie, conferită de categoria de indivizi la care se referă. Această identitate proprie este reflectată şi de caracterul sinuos al acestui fenomen, care nu se suprapune pe evoluţia, pe creşterile şi descreşterile înregistrate de fenomenul infracţional în general. Acest aspect este reliefat şi de faptul că, criminalitatea în rândul minorilor are multe cauze diferite de cele ale criminalităţii adulţilor.Delincvenţa juvenilă este un fenomen de devianţă, manifestat prin incapacitatea unor minori şi tineri de a se adapta la normele de conduită din societate, incapacitate datorată unor cauze de ordin bio – psiho – social.
Delincvenţa juvenilă în ţara noastră.
Deşi nu atinge nivelul şi formele grave ale acestui fenomen în ţările capitaliste avansate delincvenţa juvenilă se manifestă şi în ţara noastră, constituind un motiv de îngrijorare pentru întreaga noastră societate. În ţara noastră, există unii tineri şi minori care participă destul de activ la săvârşirea unor fapte penale. Ei participă şi şăvârşesc îndeosebi infracţiunea de furt şi cele de vagabondaj şi cerşetorie. Într-un număr destul de mare de cazuri, violuri, vătămări corporale, iar într-un număr mic, săvârşesc infracţiuni de lovituri cauzatoare de moarte, omor şi tentativă de omor.Specificul judeţului Timiş, din punct de vedere infracţional a generat o aprofundare a studierii cauzelor care au generat delincvenţa juvenilă.Analizând acest fenomen, pe genuri de infracţiuni s-au desprins următoarele:
Cauze specifice :
- creşterea după 1989, a situaţiilor de abandon şcolar a unor elevi cunoscuţi cu comportament deviant sau preocupări antisociale, lipsa unei activităţi utile ;
- lipsa de supraveghere permanentă de către părinţi, supraveghetori, tutori şi în special a celor “problemă”
- familiile dezorganizate din rândul cărora provin unii minori infractori ai căror părinţi sunt cunoscuţi cu antecedente penale ;
- discontinuitatea în educaţie a minorilor de către şcoală, unităţi de ocrotire ( case de copii, şcoli de reeducare, şcoli speciale ) alte instituţii cu atribuţii în acest sens ;
- necunoaşterea din timp a anturajului, a locurilor şi mediilor frecventate de minori ;
- lipsa unei legături permanente între familie şi şcoală;
- influenţa unor infractori majori aflaţi în anturajul minorilor prin determinarea acestora de a comite fapte antisociale ;
- consumul de către unii minori de substanţe halucinogene şi alcool pentru creşterea unei stări euforice.
Cauze generale :
- modificările esenţiale intervenite în viaţa economică, socială, culturală, administrativă şi juridică şi dificultăţile de adaptare a unor persoane la acestea.
- structurile şi mecanismele controlului social, specifice statului de drept care nu sunt în totalitate constituite şi nu funcţionează la parametrii doriţi.
- influenţele externe prin activitatea infracţională desfăşurată în România de cetăţenii străini.
- menţinerea, păstrarea anumitor structuri cu disfuncţionalitate în educaţia cetăţenilor.
- situaţia venitului naţional şi a celui individual.
- efectele produse de criza economică cu urmări nefaste asupra vieţii materiale şi spirituale a cetăţenilor.
- apariţia pe piaţă a unor produse, bunuri şi obiecte de valoare şi tentaţia unor persoane de a intra în posesia lor.
- apariţia şi creşterea numărului locurilor unde sunt amplasate jocuri distractive şi de noroc.
Principala cauză a apariţiei atitudinilor antisociale o constituie influenţa mediului social şi proceselor psihice la nivelul conştiinţei individului.Luarea hotărâri infracţionale este rezultatul proceselor psihice care au loc pe planul conştiinţei. Un rol important îl au şi împrejurările concrete de viaţă ale individului. În acest context actul infracţional nu trebuie examinat ca o simplă reacţie la factorii externi , deoarece situaţia concretă de viaţă dă naştere prin ea însăşi la un act de voinţă, ci numai când se corelează cu personalitatea unui individ, când trece prin interesele, obiceiurile, mentalităţile, particularităţile psihice ale individualităţii sale.Deci, pentru a găsi cauzele şi condiţiile care favorizează delincvenţa juvenilă, trebuie să pornim de la analiza structurii interne ale individului şi a factorilor externi, care pot fi cauze ale acestui fenomen negativ sau condiţii care influenţează şi alimentează manifestările de acest gen.
Personalitatea copilului începe să se contureze după vârsta de 2 ani, vârstă la care copilul începe să perceapă şi să fie atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. Familia este prima care trebuie să vegheze la formarea şi modelarea personalităţii copilului.În perioada adolescenţei, continuă în ritm alert procesul de desăvârşire a personalităţii individului. Apar aşa numitele ” crize ” ale adolescenţei, care apar şi în raport cu situaţia familiei, cu societatea în care trăieşte adolescentul.În această perioadă în care a crescut capacitatea de abstractizare şi sinteză, când copilul devine puternic, capabil de eforturi mari, colectivul în care învaţă, grupul de prieteni îşi pune amprenta pe formarea personalităţii. Tot acum gândirea lui, păstrează o doză mare de subiectivism, în această privinţă exemplul de obiectivitate al părinţilor şi profesorilor fiind foarte important.Toate frământările adolescenţei duc la cristalizarea personalităţii, la formarea unui ideal de viaţă şi al unui sistem de valori care nu se schimbă ulterior.În cazul în care copilul creşte şi se dezvoltă în condiţii nesănătoase, într-o familie dezbinată, când influenţat negativ de colegi, de prieteni, etc., personalitateea poate deveni aceea a unui infractor.Personalitatea infractorului minor, este rezultatul unei îmbinări neizbutite, a tuturor factorilor care concură la formarea personalităţii umane, îmbinare care dă naştere unei personalităţi temporar imperfecte care îmbină greutăţi de diferite grade în procesul de adaptare la cerinţele vieţii în societate.
Tulburările de comportament, reprezintă una din cauzele de natură bio – psihică ale delincvenţei juvenile.Aceste tulburări comportamentale se pot manifesta prin comportamente suicidare, fugile, comportamentale agresive şi delincvenţa juvenilă a toxicomanilor. Delincvenţa juvenilă este determinată de imaturitatea afectivă, intelectul liniar, dezvoltarea dizarmonică a personalităţii. Comportamentul antisocial, la adulţi, este anunţat de aceste tulburări comportameentale la copil, care pot lua şi forma încăpăţânării, întârzierilor acasă, agresiune fizică, impulsivitate.
Fuga şi vagabondajul reprezintă alte două tulburări de comportamente grave, care se asociază, de regulă, cu abandonarea şcolii şi cu alte tulburări de comportament. Fuga nu reprezintă o infracţiune dar este un început de comportament delincvent. Vagabondajul este o formă de fugă organizată, determinată de o insatisfacţie faţă de mediul natural. Victime ale vagabondajului sunt adesea copiii crescuţi în orfelinate unde regimul de viaţă este sever. În general, sunt înclinaţi spre vagabondaj copiii cu o personalitate dezarmonică, cei care au suferit unele modificări psihice în urma leziunilor şi infecţiilor cerebrale şi copiii schizofrenici. La adolescenţi vagabondajul se datorează, spiritului de aventură al unor minori care se asociază în grupuri sub conducerea unei personalităţi psihopate ce determină la manifestări antisociale.De obicei, fuga se caracterizează prin bruscheţe şi adesea ea poate fi primul semn de inadaptare. Dintre factorii care duc la acest fenomen, ar putea fi menţionaţi : spiritul de revoltă, dorinţa de independenţă, plictiseala, spiritul de aventură, căutarea fericirii în ideal, în mistic. Pentru autorul francez menţionat mai sus, vagabondajul adolescent este un ” simbol ” al izolării într-un univers dezumanizat din punct de vedere al universului familial.
Bolile psihice.Dacă tulburările de comportament nu înseamnă neapărat boală psihică şi ar putea în anumite condiţii să nu ducă la delincvenţă, tulburările patologice de personalitate se manifestă în copilărie prin manifestări delincvente. Asfel, personalitatea structurală dizarmonic de tip antisocial, se manifestă în copilărie prin chiulul repetat, purtare necorespunzătoare, minciuna persistentă, furturi, vagabondaj, vandalism. Aceste tulburări reprezintă o cauză de natură strict psihică.Tot în această grupă de cauze intră debilităţile mintale, organice, sau întârzierile în dezvoltarea intelectuală.Etiomlogic, comportamentul delincvent juvenil, recunoaşte şi stări sechelare de limită, după leziunile cerebrale, traumatismele obstreticale sau meningo – encefalopatice din copilărie. Aceasta explică comporamentul aberant prin modificările consecutive mintale, sindromurile epileptice sau tulburări de caracter.
Infirmităţile şi bolile somatice. Este vorba despre deficienţe de ordin psihic, infirmităţi care determină la individ un sentiment de inferioritate şi de aici ura împotriva celor sănătoşi, agresivitatea şi uneori comportament delincvent. Un copil handicapat fizic, poate deveni egoist, datorită infirmităţii sale. Totul depinde de mediul social în care trăieşte, pentru că, dacă nu sunt priviţi cu dispreţ, dacă nu sunt marginalizaţi de ceilalţi, ei se pot integra psihic în colectivitate.Dintre bolile psiho – somatice aş aminti anorexia mintală, care se caracterizează prin alimentaţie precară, urmată de toate consecinţele metabolice.Are ca simptome : depresie, anxietate, stare de tensiune, ostilitate, atitudine disperată, ură. Obezitatea este o altă boală somatică ce însoţeşte pe plan psihic complexul de inferioritate, cu toate consecinţele negative, pe care le poate avea pentru un copil cu psihic labil şi de care nu se ocupă nimeni pentru a-i înlătura acest complex.
Vârsta.Unii autori consideră că există o strânsă relaţie între vârstă şi comiterea unor fapte antisociale. Asfel, s-a constatat că cel mai mare număr de infracţiuni este săvârşit de adolescenţi şi tineri pentru că această vârstă presupune mai multă forţă fizică şi temeritate sau chiar nesăbuinţă.
Ereditatea. S-a pus problema dacă ereditatea este o cauză a fenomenului infracţional. Opinia pe care o impartasim este aceea ca pe cale ereditară se transmit doar predispoziţii care numai în condiţii de mediu favorabile devin şi realităţi.Prin intermediul comunicaţiei efective, al simpatiei, copilul asimilează dintr-o dată o gamă de trăsături şi tipare “,corespondentele proprii speciei de esenţă colectivă. Ca urmare el devine capabil să influienţeze mediul extern prin prisma unor mecanisme reglatoare ” colective “, creând impresia posedării unor adaptări sociale înăscute.
Carenţele de afectivitate.Reprezintă altă cauză a delincvenţei juvenile, de natură psihologică. Astfel majoritatea delincvenţilor minori sunt copiii proveniţi din familii dezorganizate, fie din casele de copii. Aceştia au o personalitate dizarmonică datorită lipsei afecţiunii şi impulsurilor afective. Afectivitatea are un rol deosebit de important în formarea unui comportament adecvat, în adaptarea la mediu. Un copil lipsit de căldura unei familii, de afectivitateea celor din jur, nu va şti să dăruiască sentimente frumoase şi se va contura ca o personalitate egocentrică, cu reacţii instinctive primare.
Cauze de natură socială. Un psihic labil, un psihic bolnav, nu este o cauză a delincvenţei juvenile, decât dacă anumite cauze de mediu favorizează acest lucru. Un copil cu un psihic sănătos, normal ajunge în mod sigur la delincvenţă dacă mediul social în care trăieşte este negativ.Între cauzele de ordin social care generează delincvenţa juvenilă se desprind câteva care sunt în general, sesizate, acceptate şi analizate de majoritatea sociologilor şi a oamenilor de ştiinţă. Acestea ar fi :
- disfuncţii ale mediului familial ;
- eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară ;
- inadaptarea şi neintegrarea socio – profesională;
- insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale modului de petrecere a timpului liber ;
- alte cauze de natură socială ;
Disfuncţii ale mediului familial.În familie copilul îşi petrece cea mai mare parte din timp. Personalitatea în formare a copilului este strict influenţată de modelul oferit de părinţi. Familia îşi pregăteşte copilul pentru viaţă,ea poate fi mediu educativ sau dimpotrivă, guvernator de deviaţii comportamentale până la forma gravă a delincvenţei juvenile.Familia îsi exercită influenţa asupra copilului prin structura sa şi nivelul de trai material şi cultural, prin stilul de viaţă ce o caracterizează.Delincvenţa juvenilă apare de cele mai multe ori, atunci când copilul sau adolescentul normal psihic, aflat sub influienţa atâtor factori, este frustat de suportul formativ şi de ambianţa afectiv – maturizantă a unei familii armonioase. Disfuncţiile sistemului familial, constituie cauza principală a comportamentului deviant la copii.Reconstituirea unei familii din văduvi sau divorţaţi, cu copii rezultaţi din famili anterioare poate exercita o influenţă negativă asupra copilului. Un copil crescut într-un asemenea mediu va fi cu uşurinţă expus influienţelor nocive antisociale ale mediului şi va trece uşor la săvârşirea de delicte.Pentru o dezvoltare psihică normală, minorul trebuie să aibă un sentiment de siguranţă, necesar dezvoltării sale echilibrate. Acest sentiment depinde de următoarele condiţii : protecţie împotriva loviturilor din afară, satisfacerea trebuinţelor elementare, coerenţa şi stabilitatea cadrului de dezvoltare, sentimentul de a fi acceptat de ai săi.Copilul trebuie să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie condus şi îndrumat, dobândind încetul cu încetul o experienţă afectivă şi socială complexă.6 Carenţele educaţionale manifestate la nivelul familiei pot fi cauze ale delincvenţei juvenile. Asfel de carenţe sunt : lipsa unui climat de calm şi înţelegere în familie, nivelul profesional sau cultural scăzut al părinţilor, schimbarea frecventă a mediului familial, regimul educativ familial deficitar.
Eşecul şcolar şi incapacitatea şcolară.Este o cauză a delincvenţei juvenile, o condiţie care în prezenţa unor factori face posibilă apariţia fenomenului de delincvenţă, dar este şi un efect al disfuncţiilor psiho – sociale ale familiilor din care provin minorii. Totodată, eşecul şcolar se datorează şi faptului că unele cadre didactice nu găsesc întotdeauna metodele cele mai bune pentru educarea elevului.
Intrarea în mediul şcolar, trecerea de la comunitatea afectivă a familiei la comunitatea de disciplinare a şcolii, are adesea pentru copil semnificaţia şi proporţiile unei adevărate crize. Depinde de familie şi de cadrele didactice de felul în care copilul depăşeşte această criză.
Insuficienta şcolarizare a minorilor este o altă cauză a inadaptibilităţii minorului. Aceasta se datorează fie atitudinii indiferente faţă de şcoală, fie situaţiei materiale grele, opoziţiei părinţilor, atragerii lor în grupuri de prieteni cu preocupări negative.Totodată, necunoaşterea de către cadrele didactice a situaţiei familiale ale elevilor slabi, indiferenţa faţă da aceştia, săvârşirea unor greşeli grave în aprecierea activităţii lor, favorizează eşecul şcolar şi inadaptarea şcolară.
Inadaptarea şi neintegrarea socio – profesională. Se datorează educaţiei primite la locul de muncă, acesta putând exercita asupra individului influenţe negative, nu prin sine însuşi, ci prin ansamblul de elemente materiale şi socio – umane pe care le cuprinde. Astfel, un rol negativ îl au : nivelul şcolar şi profesional scăzut al unora dintre colegii de muncă, dispreţul faţă de legi al acestora, indisciplina la locul de muncă, absenteismul, relaţiile conflictuale cu colegii de muncă, consum de alcool la locul de muncă, organizarea necorespunzătoare a procesului muncii, neacordarea unei atenţii suficiente tinerilor pentru rezolvarea unor probleme ( cazare, servirea mesei ) sunt greşeli ale celor care au atribuţii în acest sens, ale celor cu funcţii de conducere şi organizare a producţiei.Aceste insuficienţe pot determina lipsa de interes a tânărului pentru muncă, pentru activitatea productivă, el obţinând rezultate slabe sau foarte slabe. S-a constatat în urma unor cercetări asupra unui lot de delincvenţi tineri, că 49% erau muncitori necalificaţi, având un nivel de şcolarizare între 4 – 7 clase neterminate.
Insuficienţe ale grupului de prieteni şi ale modului de petrecere a timpului liber. Prieteni, ca şi grupurile stradale, au reprezentat în multe cazuri, grupuri de socializare “negativă ” chiar de delincvenţă pentru unii minori şi tineri. Aceste grupuri sunt constituite cel mai adesea din tineri proveniţi din familii cu disfuncţii, tineri ce prezintă deficit de şcolarizare, eşec şcolar, neânţelegerea profesională, parazitism. Asemenea grupuri se orientează spre comiterea unor activităţi aflate la marginea devianţei sociale, ajungând frecvent la a comite infracţiuni.Din cercetările efectuate rezultă că grupul de prieteni în care este integrat minorul delincvent este constituit, de obicei, din indivizi de aceeaşi vârstă şi sex cu al minorului cercetat. De cele mai multe ori în grupul de prieteni apar infractori minori sau majori, care de obicei sunt liderii grupului.Referindu-se la grupul de prieteni şi la modul în care acesta influenţează negativ comportamentul minorului, unii autori consideră că aceste grupuri acţionează în virtutea unor ” mecanisme de apărare “. Acestea ar fi când ” supravieţuirea ” şi coeziunea grupului este ameninţată, asfel de mecanisme fiind : globificarea delincventului, “imunizarea ” treptată şi progresivă împotriva tuturor sentimentelor tipic umane, consolidarea imaginii negative pe care delincvenţii şi-au făcut-o despre ei înşişi.Minorul trebuie îndrumat în modul de petrecere a timpului liber. Părinţii trebuie să-l orienteze nu numai spre activităţi sportive şi distractive, ci şi spre lectura unor cărţi bune şi instructive, spre spectacole, expoziţii etc. Este bine ca minorului să i se impună o oră de întoarcere acasă seara, pentru a nu-i da posibilitatea de a folosi în detrimentul său timpul de odihnă. Şcoala are un rol foarte important în modul de petrecere a timpului liber, prin acţiunile pe care le organizează, pe care le propune elevilor. De asemenea s-a constatat o legătură între nivelul de instruire şi educaţie al elevilor şi modul de petrecere al timpului liber.
Alte cauze de natură socială.
a) S-a constatat că trecerea de la un tip de viaţă la altul, la modul de existenţă urbană de la cea rurală, poate determina comportamente deviante. Astfel, s-a relevat faptul că în condiţii de industrializare şi urbanizare accelerată, unele grupuri sociale nu reuşesc să se adapteze rapid la noua situaţie, ceea ce conduce la apariţia unor disfuncţii în procesul de socializare.
b) Apoi, în condiţiile actuale de industrializare, specializare, urbanizare, birocratizarea organizaţiilor şi instituţiilor umane în continuă dezvoltare tehnologică, are loc o maturizare psihică timpurie a minorului, aflată adeseori în conflict cu întârzierea maturizării sociale, care presupune prelungirea studiilor, întârzierea lansării în viaţa socială activă.De multe ori, minorul, adolescentul, de 14, 15, 16 ani considerându-se mare, vrând să pară matur, încercând să imite comportamentul unor adulţi pentru a fi consideraţi ei însăşi adulţi, ajung să comită acte antisociale, infracţiuni, considerând că în felul acesta îşi dovedesc curajul şi maturitatea.
c ) O altă cauză ar fi constituit-o deficienţele de activitate a unor instanţe de control social şi îndrumare educativă cum sunt: organele judiciare şi reprezentanţii autorităţii tutelare. Lipsa lor de operativitate, neinregistrarea tuturor situaţiilor care impuneau luarea unor măsuri de ocrotire socială, creează condiţii favorizante pentru devianţa penală a minorului. Astfel, în cazurile în care se dovedeşte că familia este un mediu nociv pentru creşterea şi educarea copilului, autoritatea tutelară trebuie să acţioneze pentru scoaterea lui din acest mediu şi încredinţarea lui, unei instituţii de ocrotire a minorilor.
d ) În fine, s-a pus problema dacă televiziunea şi cinematograful pot genera delincvenţa juvenilă, întrucât s-a constatat că minorii îşi petrec o mare parte a timpului liber în faţa televizorului sau la cinematograf. Este vorba în special de emisiunile şi filmele care au scene de violenţă, acestea constituind un pericol pentru copii, cu unele perturbări afective şi caracteriale, datorată frustării, ele putând favoriza delincvenţa.In general ca o opinie personala expusa si in lucrarile de specialitate, televiziunea şi cinematograful, nu sunt cauze ale delincvenţei juvenile, însă ele sunt condiţii care pot influenţa, pot alimenta starea infracţională, incitând la săvârşirea unor fapte antisociale.
|
La soluţionarea cauzelor penale şi implicit la identificarea autorilor, aportul criminalisticii se manifestă pe trei planuri care se află într-o evidentă legătură: planul tehnic, tactic şi metodologic.
|
„Criminalistica este o ştiinţă de dată relativ
recentă. Diferitele metode sau practici folosite în activitatea organelor de
urmărire penală la descoperirea, ridicarea şi examinarea urmelor infracţiunilor,
precum şi metodele folosite de experţi în diferite ramuri de activitate
ştiinţifică au fost întrunite într-o singură disciplină abia în a doua
jumătate a secolului XIX, stabilindu-se metode proprii de cercetare şi de
delimitare precisă a obiectului.”
Criminalistica are un rol deosebit în
asigurarea bunei pregătiri profesionale a tuturor acelora care urmează să îşi
desfăşoare activitatea în domeniul juridic, deoarece ea porneşte de la
datele pe care le furnizează diferite ştiinţe şi de la experienţa
generalizată a organelor de urmărire penală, stabilind metodele şi
mijloacele cele mai perfecţionate pentru prevenirea infracţiunilor,
identificarea făptuitorilor şi aflarea adevărului.
Fiind considerată o adevărată „ştiinţă contra
crimei”, criminalistica deţine o structură complexă alcătuită din trei
ramuri distincte, dar strâns legate: tehnica criminalistică (ce reuneşte
totalitatea metodelor tehnico-ştiinţifice de descoperire, fixare, ridicare şi
examinare de laborator a urmelor interesând fapta şi făptuitorul), tactica
criminalistică (ce formulează regulile de organizare şi desfăşurare a
activităţii organelor de urmărire penală şi de judecată) şi metodologia
criminalistică ( ce recomandă mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor,
în funcţie de natura acestora).
Prin sarcinile specifice care-i revin
criminalisticii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii, în întregul
sistem probator din ţara noastră, ea îşi aduce o contribuţie esenţială la
realizarea acestor deziderate. Aşadar, criminalistica, asigură conţinutul
ştiinţific al activităţii de investigaţie, cercetare şi expertiză
criminalistică , la nivelul ştiinţei şi tehnicii cele mai avansate, precum şi la
îndeplinirea cu competenţă a sarcinilor ce revin tuturor acelora aflaţi în prima
linie de luptă împotriva infracţionalităţii.
Raportată la trăsăturile ştiinţei
contemporane, criminalistică se impune ca ştiinţă actuală, modernă, adânc
ancorată în realităţile sociale. În 1972, profesorul Camil Suciu afirma
despre criminalistă: „Ea constituie o punte de legătură între ştiinţele
naturii şi ştiinţele juridice, prin intermediul metodele celei dintâi găsindu-şi
aplicare în procesul judiciar.” În acest context, ivirea unor discipline
intermediare ca, fizica judiciară, medicina judiciară, psihologia judiciară,
biocriminalistica, trebuie înţeleasă ca o consecinţă extrem de favorabilă în
planul ocrotirii unor valori ca adevărul şi dreptatea
Ca ştiinţă de sine statătoare criminalistica
presupune elaborarea şi aplicarea metodelor şi mijloacelor specifice de
prevenire a comiterii de infracţiuni, totodată aceasta, elaborează şi aplică în
practică metodele şi mijloacele ştiinţifice şi tehnice pentru descoperirea,
fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor infracţiunii şi a altor mijloace
materiale de probă.
Criminalistica elaborează şi aplică metodele şi
mijloacele tehnico ştiinţifice de ordin tactic prin care se asigură efectuarea
organizată, operativă şi oportună a activităţilor de urmărire penală,
precum şi metodele specifice de cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni cu
respectarea strictă a tuturor normelor legale.
Sistemul criminalisticii cuprinde trei elemente
definitorii şi anume : tehnica, tactica şi metodica criminalistică,
fiecare având sarcinile o motivaţie individuală precum şi o serie de sarcini
specifice.
Tehnica criminalistică,
studiază, elaborează şi aplică metodele şi mijloacele ştiinţifice
specifice pentru descoperirea fixarea, ridicarea, conservarea şi examinarea
urmelor infracţiunilor, efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a
expertizelor criminalistice.
Din cadrul tehnicii criminalistice fac
parte: fotografia şi filmul judiciar, traseologia judiciară, balistica
judiciară, dactiloscopia, grafoscopia, examenul tehnic al actelor şi
documentelor, portretul vorbit ( şi robot).
Tactica criminalistică,
cuprinde un ansamblu de norme şi reguli bazate pe date ştiinţifice şi pe
respectarea strictă a legii, rezultate îndeosebi din experienţa generalizată a
organelor judiciare care se aplică la: cercetarea locului faptei,
elaborarea versiunilor de lucru, prezentarea pentru recunoaştere, percheziţie,
confruntare, reconstituire, ascultarea învinuitului ( inculpatului), a
martorului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri şi altele.
Metodica criminalistică, se
ocupă cu particularităţile cercetării diferitelor genuri de infracţiuni în
strictă concordanţă cu legea şi ţinând seama de regulile generale
elaborate de tehnica şi tactica criminalistică.
Metodele criminalistice au în vedere, în primul
rând abordarea obiectivă a oricărei probleme care apare cu ocazia
descoperirii şi cercetării infracţiunilor şi să fie luate în considerare
raporturile şi legăturile care care sunt determinate, cu toate contradicţiile
care apar.
Aceste metode le putem împărţii în :
metode
generale, care se folosesc şi de către alte ştiinţe (observare,
comparare, măsurare etc. ) şi pe care le foloseşte şi criminalistica
metode
speciale, sunt cele elaborate de ştiinţa criminalisticii şi care
se folosesc numai de către aceasta în atingerea scopului specific,
rezolvării sarcinilor acestei ştiinţe (metoda jaloanelor gradate, metoda
portretului vorbit, metoda povestirii libere, metoda riglei gradate, metode de
examinare microscopică, metoda de analiză spectrală, metode cromatografice,
metoda electrolizei etc. )
Dintre metodele specifice folosite de
criminalistică amintesc: examinarea comparativă, stabilirea apartenenţei de gen,
crearea modelelor experimentale, organizarea şi folosirea cartotecilor,
elaborarea şi verificarea versiunilor de lucru.
Deşi este o ştiinţă de sine statătoare
criminalistica presupune o serie de legături şi cu alte domenii sau ştiinţe,
legătura aceasta presupunând o apreciere reală şi obiectivă a acelor
elemente ce pot fi preluate de criminalistică sau folosite din
criminalistică.
Astfel există o strânsă legătură între
criminalistică şi dreptul procesual penal care constă
în faptul că finalitatea activităţii criminalistice slujeşte realizării scopului
procesual penal. Normele de procedură penală nu se aplică decât la fapte reale,
concrete iar sarcina descoperirii şi stabilirii acestora revine
criminalisticii.
Legătura criminalisticii ca ştiinţă cu
dreptul penal rezidă din simplul fapt că,
criminalistica este un mijloc de realizare a politicii penale a statului .
Referitor la legătura criminalisticii cu
criminologia, trebuie spus că, criminalistica
furnizează date preţioase rezultate din activităţile criminalistice privind
cercetarea infracţiunilor şi studiază la rândul său cauzele
determinante şi condiţiile favorizante ale săvârşirii faptelor antisociale
în scopul stabilirii de metode şi procedee specifice de lucru şi al
prevenirii în viitor a unor fapte asemănătoare.
Criminalistica este într-o legătură strânsă şi cu
chimia, aceasta constă în adaptarea a mai multor
metode şi mijloace tehnice folosite în chimie, îndeosebi pentru analiza
microurmelor descoperite la locul faptei.
Legătura fizicii cu
criminalistica constă în aceea că sau preluat mai multe metode şi mijloace
tehnice specifice fizicii în munca de criminalistică , de tehnică criminalistică
în principal, de la lupa de mână până la cele mai complicate aparate
optice .
O strânsă legătură există între criminalistică şi
biologie, deoarece aceasta furnizează criminalistului
o serie de date foarte valoroase, pe baza examinărilor urmelor de natură
organică care se întâlnesc în câmpul infracţiunii.
Medicina legală este o
ştiinţă care îşi defineşte legăturile cu criminalistica prin aceea că o mare
parte din activităţiile de investigare se fac în comun de către medicul legist
şi specialistul ori expertul criminalist.
Psihologia
şi psihiatria judiciară, se
leagă inevitabil de ştiinţa criminalisticii prin laturile ei comune, de
studiere a omului, a legităţii proceselor şi însuşirilor psihice ale
persoanelor, respectiv, de studiu a efectelor bolilor psihice asupra
comportamentului uman şi implicit, descoperirea influenţelor ce pot
determina comportamente deviante – infractoare, cu efecte directe asupra
mediului în care se desfăşoară activitatea infracţională.
În ultima perioadă, consecventă faptului de a
prelua cele mai noi cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, criminalistica s-a
apropiat tot mai mult de domeniul informaticii, iar
strânsa legătură dintre aceste două ştiinţe este dată de aplicaţiile
criminalisticii clasice care au fost transferate analizei calculatoarelor. Cel
mai elocvent exemplu este sistemul de identificare a persoanelor după
desenele papilare care este executat de un sistem informaţional complex bazat pe
tehnica de calcul de ultimă generaţie. Tot în acest domeniu trebuie amintit şi
fixarea diferitelor activităţi criminalistice cu ajutorul camerelor foto
digitale, aceste aparate pătrunzând aproape 100% în munca curentă a
criminaliştilor.
|
piii61-150x150.jpg
|
Muniţia folosită la armele portabile este constituită în general de cartuşe cu sau fară glonţ. Glonţul se constituie ca fiind partea componentă a cartuşului care produce urme asupra obiectului cu care intră în contact în urma tragerii cu o armă de foc. Gloanţele se clasifică în:- gloanţe obişnuite (normale)-se compun din cămaşa de oţel şi un miez din oţel sau din metal masiv, de regulă plumb. În funcţie de geometria lor (diferă în funcţie de distanţa de zbor şi viteză), gloanţele se clasifică în:- gloanţe cu vârf alungit şi rotunjit- gloanţe cu vârful rotunjit- gloanţe cu vârful retezat- gloanţe speciale – trasor, perforant-incendiare, exploziveGlonţul trasor este compus din cămaşă, miez de plumb, paharul în care este presată substanţa trasoare. În momentul tragerii flacăra de la încărcătura de pulbere aprinde substanţa trasoare şi astfel glonţul lasă o urmă luminoasă în urma sa.
|
II.Analiza multidisciplinară a datelor în cercetarea omorului
1.Locului faptei şi analiza datelor
Locul faptei oferă cele mai multe posibilităţi pentru prelevarea, fixarea şi ridicarea urmelor şi mijloacelor de probă.
Investigarea ştiinţifică a omorului a evidenţiat o grilă de exigenţe căreia trebuie să-i răspundă:
Ce s-a petrecut la locul faptei şi care sunt motivele crimei ?
Omorul s-a comis pe locul unde s-a găsit cadavrul ?
Cine este ucis?
Când a fost comisă crima?
În ce fel s-a comis crima ?
Criminalul a luat măsuri pentru ascunderea omorului şi în ce constau aceste măsuri ?
Crima a fost comisă de o singură persoană sau de mai multe ?
Care sunt căile de acces ale criminalilor în câmpul faptei, în ce mod au părăsit câmpul faptei, cât timp au rămas acolo şi ce acţiuni au săvârşit ?
Cine este făptuitorul ?
Care sunt experienţele pozitive şi limitele investigaţiei ştiinţifice desprinse din soluţionarea cauzei ?
Cercetarea în echipă presupune concentrarea cunoştinţelor, a priceperii şi a experienţei unor specialişti în valorificarea completă şi operativă a datelor despre fapta comisă, în direcţia aflării adevărului.
Din cauza naturii sale, cercetarea omorului impune desfăşurarea de activităţi de investigaţii judiciare şi ştiinţifice complexe, sub coordonarea procurorului care este sprijint de ofiţerii de poliţie din serviciul poliţiei criminale şi criminalistic.În situaţiile complexe şi variate pe care le implică cercetarea, activitatea echipei trebuie să se caracterizeze prin colaborare, schimb reciproc de informare, muncă şi spirit colegial cât şi nedepăşirea competenţelor.
Indiferent de modalităţile traumatice, omorul constituie o entitate nosologică complexă în rezolvarea căreia pe primul plan se situează colaborarea dintre anchetator şi medicul legist, corectitudinea examenului necropsic, epuizarea tuturor mijloacelor complementare de laborator şi eficienţa examinărilor.
Din momentul aducerii la cunoştinţa componenţilor echipei de cercetare despre comiterea unui omor, toţi devin total răspunzători de desfăşurarea în cele mai bune condiţii a unor activităţi primordiale pentru identificare ulterioară a autorului: deplasarea de urgenţă şi în orice condiţii, cercetarea calificată şi competentă a locului faptei, descoperirea, fixarea, ridicarea şi conservarea urmelor, elaborarea de ipoteze şi versiuni, declanşarea de investigaţii şi audieri în baza primelor indicii şi a urmelor.
Medicul legist cercetează aspectele medicale asupra cauzei şi naturii morţii, asupra legăturii cauzale dintre acţiune şi consecinţele sale. Există permanent o interdependenţă impusă obiectiv, de necesitatea stabilirii adevărului, la care concură două ştiinţe de graniţă, criminalistica şi medicina legală. Fiecare dintre componenţii echipei realizează în mod spontan câte un gen de interpretare completă asupra locului faptei şi chiar asupra urmelor care sunt fragmentate, subiective şi tributare specializării fiecăruia.
Interpretarea completă asupra urmelor este cea criminalistică, realizată de un specialist sau expertul criminalist la dispoziţia şefului echipei de cercetare. Dispunerea interpretării şi formularea concretă a întrebărilor la care trebuie să răspundă criminalistul se face prin rezoluţie motivată. Acest aspect se conturează în faza statică, când au fost emise deja unele ipoteze cu privire la natura faptei, la modul de operare, la timpul comiterii şi la persoanele care puteau să o comită. În această fază apar şi primele semne de întrebare cu privire la împrejurările în care s-au derulat evenimentele.
La faţa locului, în cazul unui omor, criminaliastul va examina locul faptei cu dublu scop: documentarea completă asupra evenimentelor, prin intermediul fotografiilor sau al videofilmării locului faptei cât şi asigurarea că a avut loc o cercetare atentă şi completă pentru orice detaliu care ar putea să furnizeze un indiciu atât cu privire la crimă cât şi la identitatea criminalului, prin identificarea şi ridicarea probelor. Ridicarea tuturor probelor şi a mijloacelor materiale de probă, constatarea tehnico-ştiinţifică traseologică ulterior efectuată, sunt activităţi hotărâtoare pentru administrarea probelor în vederea aflării adevărului, formarea unei convingeri certe şi probarea vinovăţiei autorului omorului.
|
in momentul aducerii la cunoştinţa componenţilor echipei de cercetare despre comiterea unui omor, toţi devin total răspunzători de desfăşurarea în cele mai bune condiţii a unor activităţi primordiale pentru identificare ulterioară a autorului: deplasarea de urgenţă şi în orice condiţii, cercetarea calificată şi competentă a locului faptei, descoperirea, fixarea, ridicarea şi conservarea urmelor, elaborarea de ipoteze şi versiuni, declanşarea de investigaţii şi audieri în baza primelor indicii şi a urmelor.
|
More
Recent posts
| Re: Aproape totul despre criminalistica |
| e cale lunga pana acolo.sunt doua chestii diferite..prima sa fi ofiter si a doua sa fi expert criminalist.sa fi ofiter trebuie sa fi absolvit academia de politie sau sa treci in corpul ofiterilor din cel al agentilor sau sa te incadrezi direct pe post de ... |
| Re: Aproape totul despre criminalistica |
| pentru a fii expert criminalist ca si ofiter MAI ce cursuri
si unde trebuie sa fac? |
| Re: Dexter |
| Cred ca a fost cel mai bun sfarsit de sezon. Nu am cautat cand apare noul sezon, dar sper ca nu trebuie sa asteptam pana la toamna. Altfel s-ar numi tortura :) |
| Re: Dexter |
| Foarte frumos . multumita voua am descoperit un nou serial despre ceea ce eu sunt pasionata foarte mult . Cine nu cunoaste as recomanda cu incredere Criminal minds si The Mentalist . 2 seriale la fel de bune . |
| varstei uno cicatrici |
| exista metode medicale, medico-legale si/sau de estimare exacta a "varstei" uno cicatrici? |
| Re: Aproape totul despre criminalistica |
| AICI VEI GASI TOATE RASPUNSURILE LA INTREBARILE TALE http://www.criminalistic.ro/legea-nr-156-din-5-iulie-2011-privind-modificarea-si-completarea-ordonantei-guvernului-nr-752000-privind-autorizarea-expertilor-criminalisti/ |
| Re: Proba de forum |
|
Sunt noua in ale forum-urilor .. si nu inteleg de ce sunt 6 topic-uri in teorie, dar doar 4 topic-uri active, ce pot fi vizualizate( bineinteles, apoi apar si discrepante intre numarul de post-uri: e.g. admin-criminalistic are 6 post-uri afisate, dar ... |
| Re: Aproape totul despre criminalistica |
| Am terminat Facultatea de Chimie si Inginerie Chimica, as vrea sa ma inscriu la masterul de la facultatea asta de Criminalistica, insa toate cursurile oferite sunt din domeniul chimiei. Inca ma gandesc cum sa fac mai bine.
Pls, Admin_criminalistic, ... |
| Re: Dexter |
| Gata , m-am hotarat, mi-am facut timp si m-am pus sa descarc LIE TO ME, ca m-ati facut curios :D |
| Re: Dexter |
| "Lie to me" este foarte bun..La fel si "Criminal Minds" si "The Mentalist".. |
|
|
| |
|
|
|
|
|
